- Pentru că este cultural, profesionist şi normal, programul 3 al Televiziunii Române nu are, desigur, audienţa televiziunilor tabloide, deşi oferă, adesea, emisiuni de excepţie. Este şi cazul concursului de dans sportiv de la Timişoara, remarcabil, în întregime, dar excepţional prin prezenţa unei perechi de tineri încă elevi. Pe fată o cheamă Andra, este în clasa a X-a şi dansează într-un fel pentru care "perfecţiunea" este un cuvânt prea sărac -
Viaţa la oră fixă
- Andra, evoluţia ta din cadrul concursului de dans sportiv "Timişoara Open Championship 2013" a fost magnifică! De altfel, l-ai şi câştigat, împreună cu partenerul tău, Alexandru Miculescu. Cum se poate transforma dansul în zbor?
- Ca în orice alt domeniu, cred că e nevoie de talent, ambiţie, pasiune şi multă, multă muncă. Din acest ultim punct de vedere, o perioadă de timp eu am fost într-un anume dezavantaj, pentru că dansul a intervenit în viaţa mea abia la 10 ani, or, pentru un dansator profesionist, aceasta este o vârstă destul de târzie. Actualul meu partener, de pildă, a început studiul dansului la 6 ani şi să ştiţi că diferenţele dintre noi au fost sesizabile. Dar am tras şi sper că am reuşit.
- Cum ai început să dansezi?
- Iniţial, eu am făcut înot. Tatăl meu, Gelu Păcurar, a fost campion naţional la canotaj, deci avea "în sânge" această dragoste de apă, pe care - se vede treaba - mi-a transmis-o şi mie. Mi-a plăcut foarte mult înotul, şi poate că aş fi fost capabilă să fac performanţă şi în această zonă, însă, după vreo 3 ani, mama i-a auzit pe nişte prieteni de familie că şi-au dus copiii la dans şi aşa i-a răsărit ideea. (râde) M-a luat de mânuţă şi m-a înscris la acelaşi club din Arad, oraşul meu natal. Un an de zile, am dus înotul şi dansul în paralel, apoi era limpede că, dacă îmi doream să fac treaba ca la carte, trebuia să
