Îmi amintesc o întâmplare cu un câine rău şi un copilaş de patru ani, petrecută cu mulţi ani în urmă; întâmplare cu final fericit, din care se vede că inocenţa este proprie nu numai omului - în cazul nostru, copilului - ci şi celui mai feroce câine de apărare şi pază.

Băieţelul acesta de patru ani îşi însoţea adesea mama până la a şap­tea casă de la ei, situată pe aceeaşi parte a drumului, de unde ea îi cum­păra lapte. În curtea acelei case, bine legat lângă cuşcă, domnea un câine alb, enorm, foarte lăţos, ce băga spai­­ma în oricine îndrăznea să des­chidă poarta, lătrând cu furie şi sărind în lanţ, gata-gata să-l rupă. Ţinând mâ­na pe clanţă, cel care voia să intre o striga pe gazdă prin poarta întredes­chisă şi aceasta venea să ia câinele. Numai aşa putea fi în si­guranţă. Toată lumea ştia că acolo este un câine rău şi trebuie să se pă­zească. Mama copilului era far­macistă, iar farmacia se afla în di­recţia opusă, cam la aceeaşi distanţă.

Cum s-a făcut, cum nu s-a făcut, că într-o zi, venind el de la grădiniţă şi negăsind-o pe mămica lui - după ce o căutase bine peste tot, chiar şi în cabinetul tatălui său care era me­dic - copilul scăpă de sub orice supra­ve­ghere şi o luă pe drum în sus, intrând fără probleme în curtea casei cu acel animal de temut şi, nici una, nici do­uă, glonţ la el. Se vede treaba că în­tre ei funcţionase o empatie per­fectă pentru că dulăul nu-l lătrase defel.

Venind spre dispensar - unde lo­cuiau - mama află că băiatul a luat-o pe drum în sus şi, îngrozită, a în­ceput să alerge, bănuind că ar putea să fie sfâşiat de câine. Deschi­zând însă poarta, în faţa ochilor ei văzu un ta­blou incredibil: băieţelul mân­gâia câinele de zor şi-l săruta pe cap zi­când întruna: "Oiţă... oiţă...", iar câi­­nele zâmbea, se în­vârtea, se răs­fă­­ţa şi nu mai putea de fericire. Vă­zân­du-şi mama, copilul veni la ea, o apucă de mână şi o