E destul de greu să scrii o recenzie a unui album al trupei tale preferate. De ce? Păi tot timpul pleci cu așteptări foarte mari iar, într-un final, cu cât artiștii tăi preferați îmbătrânesc, cu atât o să asculți la pachet cu albumul nou și câteva șlagare mai vechi. Cam asta a fost și povestea mea cu ultimul album al celor de la Pearl Jam, Lightning Bolt. L-am așteptat patru ani, adică de la Backspacer încoace. De fapt, ca să fiu mai exact, l-am așteptat de vreo 12 ani, de la ultimul album pe care încă îl mai ascult cap-coadă de la ei, Riot Act, adică de pe vremea când i-am descoperit eu și mă lăudam, în orașul de provincie preferat al bucureștenilor că ascult grunge, dar nu Nirvana, ca toți “hipsterii”. Bine, termenul hipster nu exista pe vremea aia, dar nu mai știu exact cum le ziceam exact gagicilor care purtau tot timpul cele mai dubioase tricouri cu Kurt Cobain, cum ar fi acelea cu piatra lui funerară. În fine, să revenim la subiectul principal: ultimul album. Acesta e ieșit pe piață acum câteva săptămâni, iar de atunci mă tot căznesc să pun cap la cap o recenzie cât de cât unitară despre unul dintre cele mai slabe albume de-ale lor. Totuși, nu cred că e chiar cel mai slab album de-al lor, mai ales când mă gândesc la cel cu avocadoul pe copertă din 2006. Aveam însă niște așteptări mai mari de la Pearl Jam, mai ales după ce a apărut pe piața primul single, Mind your manners, prin septembrie. Părea să anunțe că o să urmeze exact acel gen de album care lipsea de ani buni, cu melodii cu sânge în instalație, cu care să te mândrești că poți să dai sonorul la maxim în mașină ca să le faci concurența cocalarilor care dau la maxim manelele pe ritmuri de house. Până la urmă însă judecata din septembrie de pe Youtube nu se potrivește cu cea de la lansarea albumului. În afară de vreo patru (sau, cu indulgență, cinci melodii) restul sună, din păcate, ca aceeași ciorbă reîncă