Artistul Adrian Ioniţă, sculptor, pictor, grafician, profesor de artă prin ţara tuturor libertăţilor, este originar din România (Timişoara), a făcut studii de artă la Institutul „Nicolae Grigorescu“ din Capitală (1976), iar din 1985 s-a fost dus cât mai spre Apus, până hăt, dincolo de „marea baltă“ – Atlantica – bouteille à la mer cu toate speranţele bine închise cu dopul de cocean autohton şi care, odată ce a atins pragul Lumii Noi, să poată înflori în lumină, să poată rodi la vremea rostuită, să poată exploda de bucuria împlinirii visului de libertate. Şi iată-ne acum. Revenit în ţară, după ce timp de 28 de ani a fost dascăl de artă prin America, Adrian Ioniţă deschide prima sa expoziţie (sculptură, grafică, studii explicite şi explicitate asupra ideilor care ne bântuie gândirea în încercarea de a-şi afla alcătuire şi chip). Lucrările artistului, roade ale creaţiei sale plastice din toţi anii înstrăinării (regăsirii?), şi-au aflat ţărm de taină şi popas la Muzeul Municipiului Bucureşti, Palatul Suţu. Un univers straniu – muşuroaie-labirint, muşuroaie-tezaur, lucrări de mari dimensiuni „reduse“ la esenţe-simboluri ale unei lumi în care nu se întâmplă nimic (de n-o fi chiar viaţa noastră toată acel nimic care se tot întâmplă). Este un dialog fără de sfârşit al fiinţei (a cărei inimă a deprins meteahna de a raţiona) cu materia care-ar pretinde că ar cam avea şi ea ceva de spus. Este o mărturie a sperării, când disperarea îşi încordează struna şi, de departe, ne ajung ecouri de umbre care seamănă cu noi. Ce alta este sculptura în lemn Bastonul, lucrare începută de natură (distinsă parteneră de dialog!) şi finită (definită) de artistul care a înţeles să intervină în zvâcnir Publicitate ea spre înalt a tijei firave de copac doar cât să o înveţe cum să se încovoaie (pentru care drum?) uitând de-nmugurire şi frunziş? Nu şi de rădăcini! Prin acestea răzbate c