Dacă, în provincie, în aşteptarea vizitelor lui Ceauşescu se făceau improvizaţii de moment, se asfaltau drumuri sau se plantau flori în tot oraşul cu o zi înainte, în Bucureşti, manifestaţiile în cinstea dictatorului erau mecanisme planificate milimetric. În reşedinţa dictatorului, nimic nu se făcea peste noapte, nimeni nu putea să greşească, iar în spatele marilor zile de sărbătoare stăteau luni întregi de pregătiri.

În zile precum 23 august sau 1 mai, Bucureştiul trebuia să devină copie fidelă a Phenianului pe care Nicolae Ceauşescu îl vizitase de mai multe ori în anii `70 şi care îl impresionase peste măsură. Inspirat de liderul coreean Kim Ir Sen, el a transformat aceste ocazii în instrumente de propagare a cultului personalităţii. Zilei naţionale şi celei a muncii, li se adăugau sărbători precum 8 mai, înfiinţarea PCR, sau zilele de naştere ale cuplului Ceauşescu.

Parade militare, defilări, spectacole, toate schimbau faţa Bucureştiului înţesat de blocuri gri în paradisul socialist al spectacolelor-sincron şi al „Cântării României“. Ce era, însă, în spatele acestei imagini colorate şi pline de veselie, este altă poveste: repetiţii istovitoare şi absurde, zile libere care nu erau, de fapt, libere, ore în şir de stat în soare torid, bucurie mimată, îmbelşugare de faţadă.

Repetiţii pentru spectatori, cu o lună înainte

Prezenţa era obligatorie în zilele de sărbătoare. De 23 august, ziua naţională, toată lumea trebuia să participe, chiar dacă era vară şi unii erau plecaţi în concedii, iar copiii erau în vacanţă. În anii `80, cei în care cultul personalităţii se intensificase, demonstraţiile şi paradele fuseseră mutate de pe traseul Piaţa Victoriei – Piaţa Aviatorilor pe Stadionul „23 august“, actualul Stadion Naţional. Aici, pe stadion, repetiţiile începeau cu mai mult de o lună înainte, iar prezenţa la ele era, de asemenea, obligatorie.