Începuturile poeziei lui Nicolae Labiş merg, în timp, până la marginea dinspre trecut a războiului, un pas mai departe chiar, unde el, poet al confesiunilor, primea toate iubirile bătrânilor drept moştenire; simţindu-se continuator şi martor, în orizont românesc, al meşterului valah cu nume de fântână.

Cel care se înrudea, prin familia mamei sale, cu Ion Creangă, şi a cărui adolescenţă porneşte „...chiar de la jumătatea copilăriei” (Ştefan Bitan, Labiş - Albatrosul ucis) urma să devină exponentul de frunte al generaţiei sale, al timpului de prefaceri statornice din primul deceniu al noii orânduiri sociale, al cărui produs superior sunt personalitatea şi poezia sa.

Contopit până la uitarea de sine cu idealurile „evului aprins”, vămuitor de însufleţire, Labiş s-a aşternut drumului său, împletindu-şi destinul cu clocotul erei de entuziasm, nerefuzând cunoaşterea, forţând-o, reziliind orice „contract” cu inerţia, crezând în forţa transformatoare a ideilor care veneau să limpezească un „ocean de patimi”, aderând clar şi definitiv la comunism: „Azi am văzut mai clar decât oricând / În gloriosu-i car de bătălie / Partidul comunist înaintând / [...] Aşa a început atunci întâia / Iubire-a mea şi-al vieţii mele rost .” (Primele iubiri).

Puritatea poeziei sale, întinsele zone de inefabil, clar-obscurul acelor poeme sadoveniene în care evocarea împrumută virtuţile pastelului, ar părea, la prima vedere, emanaţia unei naturi prin excelenţă contemplative, ireconciliabilă cu calităţile luptătorului angajat, a cărui putere de persuasiune este în stare să mobilizeze energiile, să le pună în slujba societăţii.

Explicaţia trebuie poate căutată în stările de iubire ale poetului, pentru că e incontestabil că marea sa sensibilitate s-a colorat în game largi în apropierea celor mai acute întrebări ale contemporaneităţii, că reculul poemelor sale a lovit în umăr