În ciuda eforturilor organizatorice de rang mare, fotbalul cu echipe de femei e mai degrabă o amabilitate decît un fotbal de calitate.

Primul meu articol în cotidianul de sport scos de Ioaniţoaia curînd după 1990 a fost un fel de cronică la un fel de meci de fotbal. Se înfruntau la Cîmpina “naţionalele ” României şi Poloniei, iar dacă zic un fel de cronică la un fel de fotbal e pentru că era vorba de două formaţii de fete şi femei, una mai împiedicată ca alta. În tribune se aflau numai bărbaţi, care se distrau într-un climat de vulgaritate vecin cu golănia, în teren cele mai multe din fotbaliatoare se prefăceau că n-aud mîrlăniile plutonului de masculi vîrstnici, venit la stadion numai pentru ocazia sărbătorească a abjecţiei de grup, iar eu trebuia să mă lămuresc nu numai cum aveam să comentez evenimentul, ci şi ce-ar fi putut să însemne, într-o nouă ordine socială, fotbalul cu femei.

Zilele trecute, după mai bine de două decenii, m-am nimerit din nou la un meci internaţional de fotbal cu femei, de astă-dată parte dintr-o competiţie mai mult decît prestigioasă, pandant la masculina Cupă a Campionilor. Se întîlneau - la tv, bineînţeles, fiindcă nu-s chiar atît de rafinat ca să străbat Europa pentru un meci de două parale şi nici Ioaniţoaia nu se mai distra pe seama gazetarului de sport începător de odinioară - o echipă din Wolfsburg cu alta din Malmo. Un fotbal cam de liga a treia de la noi şi cu tribunele la fel de goale ca acelea de la Cîmpina, de care am pomenit. Diferenţa o făcea publicul restrîns şi apatic, care proba interesul real al meciului, dar şi al competiţiei. Găsindu-mă singur cu televizorul şi cu civilizata plictiseală de pe stadion, m-am întrebat dacă tot ce-mi trece prin minte e o chestiune de misoginism sau defectul era la excesul de egalitarism, practicat de toate statele democratice, în dauna naturii. Existînd de acum Mondiale de hal