Pentru a obţine bani din orice la buget, Fiscul recurge la intruziune în contractele între partenerii comerciali, obligând firmele care au de încasat facturi să aplice clienţilor penalităţi pentru întârziere, sporind ilegal obligaţiile de plată a TVA

În goana după bani, Fiscul devine un mic judecător şi verifică modul de îndeplinire a obligaţiilor contractuale încheiate de contribuabilii plătitori de impozit pe profit cu partenerii de afaceri (clienţi).

Mai exact, dacă Fiscul constată că există sume neachitate sau care au fost achitate cu întârziere de către clienţi, iar contribuabilul nu a solicitat şi/sau înregistrat în evidenţele contabile penalităţi (venituri impozabile), se procedează la majorarea din oficiu a bazei impozabile cu suma reprezentând penalităţile de întârziere la care acesta ar fi fost (sau nu?) îndreptăţit. Implicit, se stabilesc obligaţii fiscale suplimentare, reprezentând impozit pe profit şi, eventual, majorări şi penalităţi de întârziere. În acest scop, Fiscul se raportează doar la datele din contabilitate – data la care s-a emis factura şi data la care s-a efectuat sau ar fi trebuit efectuată plata acesteia – şi la clauzele contractuale privitoare la penalităţi, stabilind pe baza acestora suma penalităţilor care s-ar cuveni creditorului.

Această judecată fiscală izvorăşte aparent din principiul contabilităţii de angajamente, conform căruia, „efectele tranzacţiilor şi ale altor evenimente sunt recunoscute atunci când tranzacţiile şi evenimentele se produc (şi nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau plătit) şi sunt înregistrate în contabilitate şi raportate în situaţiile financiare ale perioadelor aferente“ (Ordinul nr. 3055/2009). Astfel că, în cazul în care o factură nu a fost achitată la timp de un client, contribuabilul creditor ar trebui în mod automat, conform abordării autorităţilor, să recun