Ne-am obişnuit ca, atunci când joacă naţionala, să fie Revelionul presei. Aprindem artificii peste tăcerea din teren şi aşteptarea din redacţii. Nu se întâmplă mai nimic, ediţiile se închid devreme, e linişte. La asta ne-a dus lipsa rezultatelor.

Nu a mai fost cazul şi săptămâna asta. Ne-am mărit pieptul la fiecare respiraţie a lui Marica, nasul lui Chiricheş şi-a găsit locul în mitologii, lângă călcâiul lui Ahile, ne-am speriat de grecii bărboşi şi aspri ca o armată de chiparoşi, dar l-am văzut pe Maxim ca flacăra olimpică, gata să provoace un incendiu mitic între vreascurile Eladei. Poveşti.

Piţurcă încă nu a înţeles că flerul îşi are rostul la sfârşitul unei construcţii, şi nu ca început al ei. Pot pricepe titularizarea lui Lobonţ, datorită experienţei superioare celei a lui Pantilimon, plus atuul că i-a confirmat de fiecare dată încrederea antrenorului. Am înţeles cu toţii, ulterior, prezenţa lui Cociş în primul '11': a fost justificată de nervozitatea lui Lazăr. Suntem nevoiţi să îl acceptăm pe Stancu: a fost printre cei mai activi şi este omul care ne ţine în viaţă. Dar Torje? Ce "feeling" l-a trimis în prima echipă? Dar pe Tănase ce presentiment l-a ţinut pe teren?

Naţionala asta s-a transformat de mult într-un teatru al cruzimii, în care 11 personaje se află veşnic în căutarea unui autor. În cazul de faţă a unui antrenor. Ce ciudată e viaţa. Barajul cu grecii îl poate confirma definitiv pe Piţurcă, cu toate capriciile şi încăpăţânarile lui, sau îl poate scoate pe veci din agenda noastră.

Mai avem o mică şansă. Altfel, de la jocul cu Ulise, vom reveni la jocurile de culise. Întoarcerea acasă va fi de coşmar. Aici ne aşteaptă România (la) TV.

Ne-am obişnuit ca, atunci când joacă naţionala, să fie Revelionul presei. Aprindem artificii peste tăcerea din teren şi aşteptarea din redacţii. Nu se întâmp