Resursele naturale, iar în acest sens România este o ţară bogată, ar trebui să aducă bunăstare, mai ales într-o economie globală în dezvoltare cu un consum tot mai mare, dar în realitate ţările bogate în minereuri, cum ar fi aur, cărbune sau petrol, sunt adesea mai sărace şi se dezvoltă mai greu decât cele care-şi cumpără resursele. Paradoxul se explică prin lipsa, deliberată în unele cazuri, a unei strategii de creştere sustenabilă care nu permite guvernelor să investească veniturile din exploatarea materiilor prime în mijloace de dezvoltare economică mai durabilă, cum ar fi educaţia sau transportul. Astfel, pe măsură ce-şi epuizează resursele, statele devin mai sărace.

Deşi ţări precum Nigeria, Liberia, Venezuela şi chiar Rusia sunt bogate în resurse, o mare parte din populaţia acestora trăieşte sub pragul sărăciei, nu are acces la apă curentă şi canalizare, la electricitate, spitale, şcoli sau transport adecvat. Paradoxul are şi un nume, „blestemul bogăţiei în resurse naturale“, iar ingredientele acestuia sunt bine cunoscute. Ţările bogate în resurse tind să aibă monede puternice, ceea ce face alte exporturi necompetitive, explică Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie, într-un articol publicat în august anul trecut în Project Syndicate sub titlul de „Bogate în resurse, sărace în bani“.

Apoi, deoarece exploatarea resurselor de obicei nu asigură multe locuri de muncă, şomajul creşte. De asemenea, din cauza preţurilor volatile ale resurselor, creşterea economică este instabilă. Volatilitatea este exacerbată adesea de băncile internaţionale, care se grăbesc să intre şi să investească atunci când preţurile sunt mari şi se retrag fără să ezite în perioadele dificile, totul în concordanţă cu principiul că bancherii îi împrumută doar pe cei care nu au nevoie de banii lor.

Dar cel mai evident motiv este faptul că ţările bogate