Când propuneau, în 1978, Sociologia mediului ca „nouă paradigmă”, W. Catton şi R. Dunlap, deşi sensibilizaţi ecologiceşte, nu bănuiau voga orientării şi, cu atât mai puţin, proporţiile conflictului dintre ecologişti şi adepţii „creşterii”.
Însă relaţia social/non-social se cerea a fi luată în studiu, dată fiind alarma ecologică iscată după de Rachel Carson, prin Silent Spring, „trezise” mişcările de mediu în SUA. Burch (1971) vorbea chiar despre „coşmarul ecologic” după ce, multă vreme, viziunea triumfalistă vedea în poluare doar „parfumul prosperităţii”. Saltul de la „societatea opulentă” (Galbraith, 1958) la societatea riscului (risk society) şi, cu deosebire, conştientizarea globalizării riscului au atras atenţia asupra limitelor de toleranţă ale ecosistemului. Încât, confruntată cu propria ei dezvoltare, alimentând un pachet crizist, societatea – în faza modernizării reflexive – pune acum în dezbatere, la modul acut-responsabil, nu doar distribuţia bunăstării sociale ci şi distribuirea riscurilor ecologice.
Am propus această introducere pentru a semnala o recentă apariţie, purtând semnătura lui Nicolae R. Dărămuş (Inocenţii marii terori, Alexandria Publishing House, Suceava, 2013). Urmăresc de multă vreme eforturile, deloc încrâncenate (venite ca un dat firesc, natural, luminos), cheltuite pe frontul eco-literaturii de către acest fost medic internist din Gura Humorului, un clujean răbdător (dar persuasiv), fixat în Bucovina; un fost pasionat vânător, bătând cu înverşunare munţii şi sperând că prin tabletele sale eco-politice (încredinţate, o vreme, Cotidianului, apoi Jurnalului naţional) ne va smulge din astenia civică în care ne-am scufundat. Convins că educaţia „pro natura” e cu putinţă (şi) prin lectură, el s-a lansat în jurnalismul „de mediu”, într-o adevărată cruciadă de sensibilizare ecologică prin cuvânt şi imagine. Cândva, într-un film T
