La încheierea Tedeum-ului desfăşurat cu un protocol ritualic subliniind remarcabil regizoral sărbătorirea domnească a împlinirii de către un înalt ierarh a vârstei biblice de 99 ani, spectacol emoţionant, meritat cu prisosinţă, a spus un cuvânt scurt de mulţumire protagonistul, aflat în jilţul arhiepiscopal, ghemuit în braţele acestuia, o mână de om nins de 99 de ierni,
dar cu o voinţă şi cu un obraz supt şi cu o privire oţelite de orgoliul de a învinge veacul de care îl mai despărţeau doar douăsprezece luni.
Din puţinele cuvinte frumos potrivite şi distant şi rar părinteşte rostite, două, semnificativ intenţionat împărecheate şi original, s-au desprins însoţite de un fior filosofic trimiţând la o atentă luare aminte: Îndelunga răbdare!
Ele veneau să-i spună, cu un plan subţire, cum zic ţăranii din stirpea cărora se trage direct sărbătoritul cu fast domnesc, aceluia care firesc s-ar cuveni să-i urmeze că va trebui să se înarmeze cu îndelunga răbdare cerută de curgerea vieţii hotărâtă dinainte şi pe care sigur, el, sărbătoritul, o va sluji în continuare, ducându-se înainte, cu neclintita lui voinţă de viaţă vie, cu care a avut, la rândul lui, îndelunga răbdare ocrotită, de a trece de suta de ani, dincolo de care se ambiţionează azi să păşească privind nădăjduitor.
-,,Atunci, a adăugat, când te vei vedea aici – în jilţul arhiepiscopal – poate că şi eu voi fi undeva – şi şi-a îndreptat privirea aprigă de lăcomia biruitoare a vieţii, spre unul dintre păreţii îndepărtaţi ai catedralei – un umil paracliser!’’
Domnia Sa rămânea acum, viu şi nevătămat de petrecerea celor 99 de ani, în jilţul domnesc meritat în care a ajuns cu o îndelungă răbdare, urcând în linişte şi mândră umilinţă creştină, treaptă cu treaptă scara ierarhiei princiare ortodoxe, ilustrând astfel convingător şi admirabil legea îndelungatei răbdări, o filosofie de viaţă şi o stra