Anul aproape de final a fost plin de informatii privind conduita rea a unor jucatori pe pietele financiare. Scandalul indicilor (Libor, Eurobor), pe baza carora se bizuie grosul tranzactiilor pe piete, a detinut cap de afis. Alte acuzatii grave formulate de autoritati de reglementare si supraveghre din SUA si Europa privesc manipularea pietelor produselor de baza, a pietelor valutare, etc. Un lung sir de probleme litigioase implica nume grele din lumea bancara/financiara in relatia cu clientii, lipsa de transparenta, vanzarea de produse cu valoare indoielnica, tranzactii la marginea legii, remunerarea staff-ului managerial de varf, etc. Aceste scandaluri, parca fara sfarsit, intaresc punctul de vedere ca sistemul financiar este serios deraiat, ca este nevoie de reforma radicala a modului sau de functionare. Comisarul UE Joaquim Almunia a facut recent o declaratie ce merita toata atentia; el s-a intrebat daca ceea ce pare unora exceptie nu este in fapt obisnuinta, chiar “regula”. Aceasta interogatie exprima consternarea multora privind functionarea pietelor, a celor financiare in special. Problema cheie este urmatoarea: criza adanca de acum a revelat ceea ce este inerent in functionarea pietelor, sau exista circumstante (ce au precedat criza) care au accentuat trasaturi negative ale acestora?

Discutia privind functionarea pietelor financiare poate fi amorsata prin mai multe grile interpretative si planuri diferite –metafizic, teoretic, operational/practic. O grila de citire si un plan filosofic ar spune ca pietele, ca institutii de relationare intre indivizi, organizatii, sunt amorale; considerentele etice, de ordin moral, nu ar avea ce cauta in ecuatie. Aceasta este o abordare, in opinia mea, neconvingatoare, chiar si pentru faptul ca vocatia pietelor este si una teleologica/ normativa, daca ne gandim la relatia intre ele si nevoia de a evita concentrarea