De fiecare dată când lansez o emisiune sau o carte, un vârtej de emoţii pune stăpânire pe mine. Cei care cred că noi, ăştia, oamenii de televiziune - mai cu seamă făcătorii de "direct" -, suntem nişte insensibili se înşală amarnic.

E adevărat, adrenalina care se iscă în momentul aprinderii beculeţului roşu de la cameră ne ajută să dărâmăm munţii de emoţii pe care-i ascundem înlăuntrul nostru. Una dintre întrebările care mi-au fost puse cel mai des, în interviuri, a fost aceasta: "Aveţi emoţii când sunteţi în direct?". Mărturisesc că emoţiile cele mai mari le am fix până în clipa în care începe genericul emisiunii. Sunt mai mult emoţii "organizatorice" legate, în special, de "nevenirea" unora dintre invitaţi. Da, am avut şi astfel de trăiri: personalităţi care confirmau participarea până în dimineaţa zilei de filmare, după care... uitau. Sau le apărea în plan ceva mult mai tentant, atât se tentant încât uitau până să şi anunţe să nu-i mai aşteptăm. Genul acesta de oameni nu mi-au mai călcat pragul. Sunt a naibii de aprigă atunci când vine vorba de corectitudine! Apoi am mai avut ceva emoţii în ultimul sezon al emisiunii "Ne vedem la TVR", când scenografa Geta Nistor îmbogăţise decorul cu o scară somptuoasă pe care trebuia să ne facem apariţia, coborând, şi eu, şi distinşii mei invitaţi. Emoţii mai mari ca acelea cu care parcurgeam treptele cu pricina, în direct, nu cred să fi avut vreodată! Imaginaţia mea hiperactivă îmi aducea mereu sub ochii minţii scene aproape premonitorii cu mine rostogolindu-mă pe trepte, de-a berbeleacul, în văzul întregii ţări, cu concursul tocurilor ultraînalte pe care mă cocoţ la fiecare emisiune. Am reuşit însă să cobor, de fiecare dată, teafără. Şi atunci răsuflam uşurată, iar din acel moment, emisiunea îmi părea floare la ureche faţă de supliciul celor 20 de trepte înfruntate în pas degajat, cu zâmbetul pe bu