Oricine are curajul de a pune pe roate un eveniment mai măricel sau un festival în Timişoara, ştie că pe lângă diverse fiţuici care atestă faptul că eşti în regulă din partea oficialităţilor (aprobări, avize, bilete fiscalizate etc) ai nevoie şi de „parteneri“. Carevasăzică, sponsori. Volens – nolens, pici într-un domeniu în care realizezi cât ai bate din palme că vechea meteahnă cu „pile, cunoştinţe, relaţii“ funcţionează din plin. În varianta ideală, primeşti bănuţi de la autorităţi. N-ai nevoie de prea multe chestii pentru asta. Doar de cineva barosan care să-ţi facă lobby acolo unde trebuie. E bine să ştii că politicienii care conduc destinele acestui oraş nu se pricep nici la această chestiune. Drept urmare, dacă reuşeşti să intri „pe felie“ e mană cerească. În momentul în care cineva acolo sus te iubeşte intri într-o combinaţie cu multe zero-uri în coadă, care te asigură pentru cel puţin atâta timp cât politicianul respectiv e în funcţie. Poate şi după, căci şacalii nu se muşcă între ei. Uneori.

Dacă nu reuşeşti să intri pe felia asta, îţi mai rămâne varianta să apelezi la oamenii din celălalt sindicat. Adică reprezentanţii firmelor de ţigări, băuturi alcoolice sau energizante, felia asta a produselor care îşi fac reclamă pe la concerte sau petreceri. Ajungi la „şeful“ pe partea de vest a produsului cutărică – care se plimbă într-o maşină de firmă spectaculoasă şi se crede buricul Câmpiei de Vest a României – şi iniţiezi discuţii. Prezinţi tone de proiecte, descrieri, target, planuri detailate ale spectacolului. Vorbeşti ore întregi la telefon şi îţi expui argumentele. Primeşti asigurări că proiectul tău e beton şi va fi susţinut cu siguranţă. Urmează perioada de „analizare“ a proiectului. În care nu mai auzi nimic de la omul cu pricina. Uşor – uşor intri în panică, căci se apropie vertiginios data evenimentului şi răspunsul ferm întârzie să a