Nimic nu mă poate convinge că la Bucureşti nu va fi 3-1.
Nu avem stil de joc, în majoritatea timpului nu avem nici un fel de joc, dar ştiam asta. A devenit un viciu pe care-l parăm constant: atunci de ce ne plîngem că n-am jucat nimic? Ce argument, ce raportare, ce reper aveaţi în gînd încît să aşteptăm coerenţă pe gazon? Nu ne-a ieşit ceva ce nu aveam.
Am sperat într-o seară mare a unui jucător, nu la o dezvoltare amplă cu 11 actori eficienţi şi organizaţi. Şi n-a fost să fie, punct şi gata pînă marţi!
Victor Piţurcă e acelaşi, noi înşine parcă ne schimbăm pentru cîteva zile, uneori în figuri aprige, alteori sensibile, de cele mai multe ori resemnate. Dar rămînem cu încăpăţînările, neputinţele mari şi orgoliile din copilărie.
Golul care ne ţine în viaţă îi aparţine lui Stancu: omul-fantomă, tipul hulit, care a ieşit de nicăieri, ar spune răutăcioşii, din fler de atacant, ar spune foarte puţini, să bage mingea aia în plasă. Stancu, una din piţiobsesii. Alta, Cociş, a clacat. Maxim, o piţiobsesie inversă, a intrat la spartul tîrgului.
Dacă n-am fi avut, fiecare, obsesii, limite fizice şi psihice, România putea să arate vineri şi marţi aşa: Tătăruşanu - Săpunaru, Goian, Chiricheş, Şt. Radu - Chivu, Rădoi, Bourceanu - Maxim, Marica, Mutu.
Dar le avem. Sîntem perpetuarea detaliată şi risipită a încrîncenărilor noastre. Pe teren, pe bancă, în dormitor şi la birou.
Avem acum atîtea şanse la calificare cîte am fi avut şi dacă remizam 1-1. Pentru că sîntem aşa cum sîntem, 1-2 sau 0-0 la Atena erau de două ori mai grele decît povîrnişul de-acum în care zăpăcim statistica şi tot nu dăm de-o coincidenţă salvatoare. Cu sau fără Hoban, în 4-2-3-1 sau 4-1-4-1, forţînd cu două vîrfuri sau pierind cu opt stoperi titulari, marţi ne putem califica. La Atena mi s-a confirmat: nu e vorba de meciuri tactice, îmbîcseala în joc e de aşteptat dacă f
