Chestionarele aplicate în Europa în ultimele decenii (vezi concludenta analiză din Hermann Denz, Hrsg., Die europäische Seele. Leben und Glauben in Europa, Czernin, Wien, 2002) dau ca rezultat uşoara, dar continua creştere a ponderii credincioşilor.

Unii sociologi ne previn că aceasta nu înseamnă creşterea religiozităţii. Dar religia înseamnă credinţă, încât se pune întrebarea „ce înţelegem prin credinţă?". Şi atunci când vedem mulţimi îmbulzindu-se la moaşte nu putem să nu ne întrebăm despre ce fel de credinţă este vorba. Nu ne putem reprima întrebarea când întâlnim preoţi avari, care fac orice compromis să adune averi pământeşti, în pofida a ceea ce predică. Sau păstori preocupaţi mai curând de aranjamente cu autorităţile decât de samavolniciile din jur. Nu o putem face nici când televiziunile se umplu, la Crăciun şi Paşte, de discuţii de prost gust despre tăiatul porcilor şi sacrificarea mieilor şi despre „bucate", evident fără vreo legătură cu ceea ce s-a petrecut odinioară în jurul Jerusalimului. Întrebarea revine când vedem teologi care au o informaţie lacunară chiar despre Iisus şi apostoli. În sfârşit, întrebarea „ce este credinţa?" nu poate fi ocolită nici atunci când unii dintre cei care spun că fac cercetare ştiinţifică perorează neinformaţi asupra relaţiilor cu religia.

Discuţia despre credinţă este străveche. O clarificare la capătul dinspre noi al acestei discuţii o avem însă acum, în cea mai nouă enciclică, sub titlul Lumen Fidei (Libreria Editrice Vaticana, Vatican, 2013). Clarificarea este adusă nu numai din nevoi pastorale ale Bisericii, ci şi din nevoile situaţiei culturale în care se află Europa, afectată vizibil de criza democraţiilor existente, de răspândirea relativismului şi de intrarea într-o nouă relaţie a religiei, ştiinţelor şi filosofiei. Această clarificare este de luat în seamă atunci când este vorba de credinţă, având