Cine nu a stat ore întregi, dacă nu zile, la cozile de sute de metri din faţa ambasadei Germaniei pentru o viză înţelege mai greu puternicul sentiment de descătuşare încercat de unii oameni în momentul deciziei de eliminare a vizelor pentru românii care călătoreau în ţările Uniunii Europene.
Eliminarea vizelor pentru călătoriile în Uniunea Europeană, la începutul lui 2002, a fost pentru cetăţeanul român de rând un moment mult mai important decât aderarea la Uniunea Europeană, care rămâne, totuşi, cel mai important moment din istoria recentă a României. Pentru că atunci a fost momentul unei noi libertăţi care a desăvârşit-o pe cea obţinută în urma revoluţiei. Chiar dacă România nu era membră a UE, cetăţenii români beneficiau în avans de una dintre cele patru libertăţi fundamentale din UE – „dreptul la liberă circulaţie a persoanelor“.
După aderarea la UE, aderarea la spaţiul Schengen (spaţiul fără frontiere din UE) ar fi trebuit să fie doar un pas formal pentru că ea vine mai degrabă cu responsabilităţi întrucât un stat de graniţă ca România ar urma să fie granţiă a UE.
Iată însă că tocmai libertatea de mişcare obţinută în 2002 avea să însemne aproape zece ani mai târziu o piedică în calea Schengen. Beneficiind de eliminarea vizelor, milioane de români şi-au găsit un job mai bun în Vest. Criza a schimbat perspectiva: cetăţenii multor ţări au început să se teamă de noii veniţi din Est care se mulţumesc cu salarii mai mici (şi fură locurile de muncă ale localnicilor) sau ar abuza, cum susţin mulţi, de generosul sistem de protecţie socială din Occident.
Faptul că România şi Bulgaria nu ar fi pregătite să adere la Schengen a constituit un bun motiv pentru amânarea aderării din considerentele (nerecunoscute public) de mai sus. După 3 ani de amânare a aderării, o decizie ar fi urmat să se ia la sfârşitul acestui an, dar est
