Nu cu multă vreme în urmă am traversat România pe şosea împreună cu un grec. N-am putut să-l smulg de la volan pentru că, potrivit vorbelor sale, vroia să trăiască senzaţiile pe care le experimenta tatăl său pe drumurile Greciei din anii `70.

Îl vedeam transfigurat, trăgând de volan stânga-dreapta cu voluptate, privind tirurile din şanţ de pe Valea Oltului fără compasiune. Când trecea pe lângă un accident avea moaca supravieţuitorului şi ochii injectaţi de adrenalină. Mă uitam la el şi-mi dădeam seama cum drumurile noastre înguste, traversarea munţilor pe serpentine şi condusul maşinii la limita supravieţuirii îi dau omului obişnuit cu confortul autostrăzilor încrederea în forţele proprii, senzaţia că odată trecut prin această probă de foc este un şofer excepţional.

Infrastructura ruşinoasă a României, care te obligă să traversezi ţara pe circuitul naţional al morţii, nu dă semne că se va schimba în bine prea curând. Există, e adevărat, câteva tronsoane de autostradă aproape finalizate, le vezi mergând spre vest, chiar urci pe nişte fâşii scurte de drum cu patru benzi pe la Sibiu şi prin Hunedoara, dar cele mai periculoase zone rămân în anii `70, cei pe care îi evoca grecul. Traversarea munţilor pe autostradă este, pentru România, o dorinţă de viitor fără termen de finalizare.

Vicepremierul Liviu Dragnea a declarat duminică, la emisiunea „După 20 de ani“, că „va exista atât o autostradă de la Sibiu la Braşov, care va ajunge până la urmă la Bacău, cât şi una de la Sibiu la Piteşti“ dar nu ştie care dintre cele două se va face prima. „Este posibil ca prima să fie Sibiu-Braşov. Este posibil. Nu vă pot da un răspuns acum, pentru că aceste lucruri se negociază şi cu Comisia Europeană, pentru că este vorba despre traseele de transport european. Este o anumită parte din Europa care doreşte ca prima să înceapă Sibiu-Piteşti şi există şi o altă părere, ca pr