Pentru a face faţă crizei financiare şi economice mondiale, România a convenit în primăvara anului 2009 asupra unui pachet de finanţare externă de la Fondul Monetar Internaţional (FMI), Uniunea Europeană (UE), Banca Mondială şi BERD în sumă de 19,95 mld. euro.
A fost cel mai mare credit extern din istoria ţării, reprezentând aproape jumătate din bugetul pe 2009. FMI a decis să pună la dispoziţia autorităţilor fonduri de circa 13 mld. euro, printr-un acord stand-by pe doi ani, România devenind unul dintre cei mai mari clienţi ai Fondului din UE. De la Comisia Europeană au ajuns la buget 5 mld. de euro, iar diferenţa a venit de la BERD şi BM.
De ce a avut nevoie România de acest acord?
Oficialii români au declarat de mai multe ori că acordul este „preventiv“, este o „centură de siguranţă“. Însă, o parte din banii de la FMI au ajuns şi la buget, devenind soluţia de plată a salariilor şi pensiilor. Prin încheierea acestui acord autorităţile au susţinut că vor asigura relansarea economiei, însă reţeta FMI de reducere a cheltuielilor bugetare a lăsat puţin spaţiu pentru investiţii publice de amploare. Pe durata acordului cu FMI din 2009, economia nu a reuşit să iasă din recesiune, România experimentând doi ani de ajustări dramatice, concretizate în disponibilizări, tăierea salariilor bugetarilor cu 25% şi majorarea TVA la 24%. Iar companiile de stat au continuat să înregistreze pierderi uriaşe şi să genereze arierate. Totuşi, condiţiile impuse de FMI au fost mai puţin dure decât în acordurile precedente. Împrumutul record de aproape 20 mld. euro contractat în 2009 a ajuns la scadenţă în 2012. Cea mai mare parte a împrumutului de la FMI se rambursează din rezervele valutare ale BNR, nu de la buget, astfel că nu ar trebui să existe constrângeri legate de rambursarea împrumutului. Finanţele încep să ramburseze din 2015 şi banii împrumutaţi
