„Vrem o şcoală pentru toţi, nu Guvern de mafioţi“ au scandat la mijlocul săptămânii trecute câteva mii de studenți din țară. Șansele ca doleanțele lor să fie ascultate de guvernanți sunt aproape nule, deși, după cum arată cifrele alăturate, motive de nemulțumire există din plin
Prin 2011, organizațiile studențești cereau demisia ministrului Funeriu cam o dată pe lună. Doi ani mai târziu, realizează că, de fapt, lucrurile puteau ajunge mult mai rău, că promisiunile opoziției de atunci erau de fapt minciuni și că sărăcia sistemului educațional a devenit endemică în ultimele luni. Singura soluție: după cum o spune un alt slogan intonat miercurea trecută, „Minciunile se plătesc, studenţii fac iar protest“.
Lanțul slăbiciunilor din învățământ
Pe scurt, în momentul de față, suma investită de stat pentru fiecare student a ajuns la 2.100 de lei, cu o treime mai mică decât cea din 2008 și, culmea, cu peste cinci procente mai redusă chiar și decât cea din 2003. Scăderea abruptă a alocărilor bugetare a forțat universitățile să crească taxele de studii, pentru a-și putea continua activitatea. Este relevant aici exemplul universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, care a majorat taxele cu sume cuprinse între 500 și 900 de lei.
Revenim: creșterea taxelor a dus la creșterea abandonului universitar, care a ajuns la ponderea neverosimilă de 50%. Iar aici se reface ciclul: cu tot mai puțin studenți plătitori de taxe, universitățile de stat au devenit tot mai dependente de finanțarea publică. Potrivit calculelor ANOSR, „în perioada 2003-2012, sumele alocate finanţării de bază – care reprezintă circa 70% din finanţarea totală -, au crescut în valori absolute de la 617 milioane de lei la 1.709 milioane de lei. Însă, luând în considerare rata inflaţiei corespunzătoare fiecărui an, observăm că în termeni reali finanţarea de bază a stagnat, în
