Intră în clasă furtunos. Îşi aruncă pălăria pe catedră, catalogul zboară peste pălărie exact în mijlocul mesei şi, cu o voce impunătoare, spune: "Tonul la cântec! Trei culori cunosc pe lume, doi, trei şi...". Toată clasa cântă cu entuziasm. După prima strofă, "ultima", spune tovarăşul profesor. Pionierii se supun ca unul singur: "Iar tu, Românie mândră, tot mereu să dăinuieşti"... Imnul se termină repede.
Începe ascultarea. "Cornele, unde-i indicatorul acela?" era întrebarea care declanşa infernul. Nu voiam să i-l dau pentru că ştiam ce urmează. "Nu ştiu, tovarăşe profesor, l-a luat tovarăşu’ de istorie şi nu am idee unde e". "Te fac indicator!" Căutam indicatorul de la geografie pe undeva prin spatele tablei şi i-l dădeam. "Ce este atributul?" Noi toţi tăceam, cu mâinile la spate şi cu ochii aţintiţi spre tabloul tovarăşului Ceauşescu, sperând că, dacă nu ne intersectăm cu privirea lui, nu ne va asculta. Arăta cu indicatorul spre un copil din prima bancă şi rostea numele celui din ultima bancă: "Morar Ion". Copilul către care era îndreptat indicatorul îngheţa, dar îşi revenea repede, auzind că tovarăşul îl ascultă pe alt coleg. Acesta se ridica surprins şi spunea: "Atributul este...", apoi tăcea cu o linişte din aceea apăsătoare de-ţi asurzea urechile în câteva secunde. "Lapte acru şi bătut se numeşte atribut – tuna profesorul –, ţine, drace, palma!" Şi-ţi dădea câteva indicatoare peste mâinile supuse cu palmele în sus de ţi le înroşea pentru o săptămână! Profesorul era titanul, suveranul peste vieţile tuturor. Dirigintele, un fel de tutore mai ceva decât părintele. Avea statut, salariu, loc de muncă şi rare reclamaţii la inspectorat.
Îmi imaginam ce o să fie când o să moară Ceauşescu. Mă gândeam că o să ne răzbunăm pe toţi cei care ne-au abuzat în şcoală. Anii au trecut. Profesorul a ajuns de râsul curcilor. Fără autoritate
