Vremurile cand multimea era nestiutoare de carte nu se pierd departe in negura timpului. Acum doua secole, Europa nu avea o forma institutionalizata pentru predarea alfabetului la copii. De luminarea mintii lor se ocupa sporadic biserica, iar parintii instariti angajau in acest scop mentori.
O incercare de a constitui scoli primare, aparuta dupa Revolutia Franceza, a esuat pe fondul framantarilor sociale. Abia dupa caderea lui Napoleon Bonaparte s-a stabilit, in 1816, ca acolo unde sunt peste 500 de copii municipalitatile sa organizeze scoli de baieti.
Scoala laica sau bisericeasca?
S-a stabilit, dar nu s-a aplicat. O lege in acest sens a fost emisa abia in 1833. Se infiintau astfel primele scoli de baieti, cu plata costurilor de catre parinti, dar si cu gratuitate pentru familile sarace. Se facea un important pas inainte, insa legea nu obliga pe nimeni sa-si trimita copiii la scoala.
Insusi legiutorul avea motive sa fie rezervat: lumea se alarmase ca educarea copiilor in alta parte decat acasa ar putea submina autoritatea parintilor.
In plus, incercandu-se peste cativa ani infiintarea unor scoli pentru fete, gestul a ajuns sa scandalzeze societatea: fetele, scapate de sub controlul mamelor, aveau deschisa calea spre libertinaj.
Instituirea de scoli primare pentru copii a intampinat reactii negative din partea opiniei publice chiar si in zonele cele mai emancipate ale Europei, indeosebi din partea populatiei sarace. Nici bisericile nu priveau cu ochi buni evolutia invatamantului laic, un concurent neasteptat al celui bisericesc.
Problema s-a cam blocat, iar o lege datata in 1850 reconsidera in mod explicit rolul bisericii in a organiza educatia scolara.
Impotriva constrangerilor
Asa se face ca, pentru scolarizarea laica obligatorie si gratuita a tuturor copiilor
