Anul acesta mi-a fost peste poate să fiu prezent la Timişoara pe toată durata celor opt zile ale Eurothaliei, festivalul european de teatru în cursul căruia Teatrul German de Stat din localitate şi-a sărbătorit cu eleganţă cei 60 de ani de existenţă, dar şi anvergura valorică dobândită mai cu seamă în vremea din urmă.

Nu am, aşadar, o privire generală asupra manifestării, nu mă pot încumeta să stabilesc ierarhii axiologice pretins obiective. Îmi îngădui, aşadar, luxul de a fi declarat subiectiv şi să spun că două au fost spectacolele (cu excepţia Pescăruşului, excelentă producţie a Teatrului-gazdă, comentată în detaliu la vremea premierei) văzute de mine, spectacole ce m-au interesat în mod deosebit. Şi pentru că tocmai mi-am declarat subiectivitatea, merg până la capăt şi recunosc că mi-au plăcut, m-au făcut fericit, m-au încântat de-a binelea. E vorba despre spectacole diferite din toate punctele de vedere, spectacole provenind din ţări diferite. Primul, în ordinea vizionării, a fost Ivona, principesa Burgundiei. Cel de-al doilea, Zic Zac, o producţie a UNATC din Bucureşti, la origine un examen de absolvenţă a ciclului de master, promoţia 2013.

Demult nu am fost atât de entuziasmat în faţa unui spectacol aşa cum mi s-a întâmplat cu Zic Zac. Demult nu mi-a mai fost aşa de ciudă pe mine că nu l-am văzut ceva mai devreme. Dacă ar fi fost să fie, cu siguranţă aş fi făcut orice ca să îl invit la ediţia din septembrie a Festivalului de Teatru Scurt de la Oradea, ediţie al cărei selecţioner am fost. Mă pot consola cu ideea că nimeni nu-i perfect şi că mitul criticului care vede tot a cam dispărut demult.

Nu intenţionam să scriu despre Zic Zac. E un spectacol de teatru-dans, poate, nu poate, sigur, de teatru-coregrafic, cum zice Gigi Căciuleanu. Unul dintre interpreţi, fenomenalul Ştefan Lupu, a colaborat cu maestrul la D-ale noastre, iar A