Noul Cod Civil a introdus un instrument major de desfiinţare extrajudiciară a unui contract în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi: declaraţia de rezoluţiune unilaterală. Aşadar, dacă până de curând, o astfel de intervenţie de a pune capăt unui contract fără a apela la justiţie era posibilă numai dacă părţile negociaseră prin contract o clauză cu un conţinut specific (aşa-numitul „pact comisoriu”), odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, posibilitatea părţii prejudiciate din contract de a desfiinţa respectivul contract a devenit mult mai extinsă.

Pactul comisoriu vs. Rezoluţiunea unilateral

Pactul comisoriu şi rezoluţiunea unilaterală sunt două (2) instrumente juridice folosite în acelaşi scop, respectiv, acela de a desfiinţa un contract pe cale extrajudiciară (adică, fără a apela la instanţa de judecată), însă, între cele două, există diferenţe notabile:

• pactul comisoriu produce efecte numai dacă a fost stipulat în mod expres în contract, în timp ce rezoluţiunea unilaterală poate interveni şi atunci când nu a fost stipulată expres, cu singura condiţie ca debitorul culpabil să fie pus în întârziere (de drept sau prin voinţa creditorului prejudiciat);

• pactul comisoriu produce efecte numai dacă indică în mod expres obligaţiile contractuale a căror încălcare atrage desfiinţarea contractului, în timp ce pentru rezoluţiunea unilaterală nu este necesară o asemenea cerinţă;

• pactul comisoriu atrage desfiinţarea automată („de drept”) a contractului în cazul încălcării obligaţiilor contractuale vizate, în timp ce în cazul rezoluţiunii unilaterale desfiinţarea se produce după formularea de către creditor a unei notificări (declaraţii) scrise către debitor.

Pact comisoriu sau declaraţie de rezoluţiune unilaterală. Ce alegem?

Mai întâi, trebuie ştiut că, atunci când în contract nu a fost stip