Ca la noi, la nimeni... În urmă cu 80 de ani, înainte de a avea o literatură poliţistă de valoare, Victor Eftimiu, “nebunul care a scris o mie de sonete”, i-a încântat pe cititorii din România cu un roman savuros, “Kimonoul înstelat”, o parodie excelentă a acestui gen, nedepăşită până în ziua de azi.
_________________
Neavând o tradiţie în acest domeniu, modelul luat în zeflemea a fost cel cu detectivi şi criminali americani. În naraţiunea lui Victor Eftimiu, eroii participă parcă la un carnaval, ucigaşii, poliţişti, proprietarii de tripouri clandestine, traficanţii de carne vie, fumătorii de opiu, tăinuitorii de obiecte furate îşi schimbă rapid costumaţia şi adoptă alte identităţi, qui pro quo-urile generând confuzii de un haz irezistibil.
Am mai avut autori care au râs cu amiciţie de genul poliţist, unul dintre ei fiind simpaticul Vlad Muşatescu. Volumele lui “De-a v-aţi ascunselea”, “De-a puia gaia”, “De-a baba oarba”, “De-a bâza” au relatat cu mult umor aventurile lui Conan Doi.
În tinereţe am citit “Aventurile unui detectiv particular” de Carlo Manzoni. Volumul apărut în colecţia “Enigma” conţinea două naraţiuni “Made în SUA”: “Eu pe asta o fac zob!” şi “Îţi smulg amigdalele, fetiţo!”. Intenţia parodică se dezvăluie încă din titlu. Oricine le citeşte poate descifra cu uşurinţă ce trebuie să posede un autor de astfel de creaţii. În primul rând, o bună cunoaştere a fenomenului luat în băşcălie. Apoi – mult, mult umor. şi nu în ultimul rând, o capacitate de a inventa o tramă poliţistă credibilă, chiar dacă e luată în bătaie de joc, dezvăluindu-se poncifele.
De curând, ieşeanului Iulian Sîrbu i-a apărut volumul “Un detectiv cu uşoare bătăi de cap” care îl plasează printre parodiştii (nu foarte numeroşi la noi) genului poliţist. Cele trei scurte povestiri din carte (“Secretul care ucide”, “Soţia bancherului, câţiva pol