Vânzările de 1,6 mld. euro la care a ajuns Nokia în numai trei ani de la venirea în România, salariile de câteva sute de euro plătite angajaţilor, de cinci-şase ori mai mici faţă de alte fabrici din Europa de Vest, beneficiile generate de o investiţie de la zero într-un parc industrial, au fost egale cu zero în momentul în care în birourile din Helsinki ale companiei finlandeze s-a luat decizia de a pleca din România.
Decizia Nokia de a închide fabrica de la Jucu (Cluj) unde asambla telefoane mobile de 1,6 mld. euro pe an şi de a concedia circa 2.200 de salariaţi a picat ca un trăsnet în mediul economic şi politic.
Dincolo de gaura lăsată în exporturi, în PIB, de concedierea a peste 2.000 de oameni, plecarea Nokia era un prim semnal că economia României are nevoie de un nou model de creştere.
România are nevoie de o clasă antreprenorială puternică, de o conştiinţă a faptului că România poate fi mai mult decât o etichetă de „produs“ într-o piaţă mondială de consum, ci poate câştiga teren în industrii cu o valoare adăugată mai mare, în sectoare în care „creierele“ locale fac diferenţa.
Plecarea Nokia a dat pentru prima dată glas şi antreprenorilor români, care au afirmat că multinaţionalele au beneficiat întotdeauna de sprijin din partea statului, au găsit uşi deschise indiferent de guvern, în timp ce antreprenorii sunt nevoiţi să găsească în interior resurse de creştere, să lupte pentru businessurile pe care le-au construit în ciuda unui mediu politic ostil, plin de incertitudini şi de schimbări care afectează dezvoltarea locală.
Locul lăsat de Nokia se umple la Jucu prin investiţiile unor alte multinaţionale: italienii de la De’Longhi produc echipamente electrocasnice, iar nemţii de la Bosch au investit 77 milioane de euro pentru a produce componente auto în acelaşi parc industrial în care Nokia asambla telefoane mobile. Model