În perioada inchiziţiei, se practica un tratament ciudat deţinuţilor, botezat „chinul prin speranţă”. Deţinutul se trezea într-o dimineaţă într-o linişte deplină. Aşteaptă o oră, aşteaptă două. Niciun gardian nu vine în celulă. Deodată îl cuprinde panica.

Loveşte disperat cu pumnii în uşă şi, surpriză, ea se deschide. Sfios, face un pas pe hol. Apoi încă unul. E linişte deplină şi toate celelalte celule sunt goale şi cu uşa deschisă larg. Crede că a fost abandonat sau uitat în închisoare. Iese din clădire şi analizează curtea. Nimic, aceeaşi linişte de mormânt. Se îndreaptă spre gard, vede o scară aruncată la întâmplare.

Urcă sfios câte o treaptă, vede strada şi simte aerul şi emoţia libertăţii. Abia îşi poate stăpâni tremurul genunchilor. Urcă ultima treaptă, are lacrimi în ochi de emoţie şi, deodată, doi gardieni îi pun mâna în piept: „Ai vrut să evadezi, nenorocitule?”. Nu-l bat. Leşină el, oricum, de emoţie.

Azvârlit în celulă, devine o stană de piatră. Scenariul se repetă peste o vreme. După două astfel de încercări, deţinutul nu mai are nicio dâră de voinţă. N-ar mai evada nici dacă ar fi lăsat singur pe stradă. Nu mai crede că e posibil. Tortura psihică i-a distrus voinţa, dar mai ales speranţa. Nu mai vrea nimic, nu mai poate nimic, nu mai crede nimic.

Politicienii noştri nu cred că ştiu detaliile acestei metode de tortură, dar au practicat-o cu succes de peste 20 de ani. Li s-a tot promis schimbarea, prosperitatea, adevărul, dreptatea, liniştea. Au crezut, dar, de fiecare dată, la capătul scării sau, mă rog, a urnei, i-a aşteptat dezamăgirea şi farsa.

Acum nimeni nu mai crede nici în schimbare, nici în prosperitate, nici în adevăr, nici în dreptate, nici în linişte. Şi, necrezând în ele, nici nu mai încearcă să le obţină. Am devenit un popor fără voinţă şi fără putinţă.

Ni se par normale toate derapajele pol