Într-o mohorâtă miercuri de noiembrie care semăna iritant cu o zi de luni, am ajuns acasă la Andrei, să-l pozăm pentru interviul pe care i-l luase deja Andrei Crăciun (interviu „greu“, îl citiţi în revista „FHM“ de decembrie).
Abia ne-am aşezat la masă, că m-a şi întrebat, cordial, cum îmi merge blogul (îi trimisesem întrebările, de acolo ştia de el, dar mă expediase sec, „nu cred că-ţi răspund“, ceea ce mă obligase să îi mulţumesc pentru francheţe!). Cum faţă-n faţă n-a avut nimic împotrivă să facem chestionarul, am deschis reportofonul iPhone-ului (hai, că m-am mai prins cum merge) şi i-am dat bice.
Uitam să menţionez, presupun că mulţi o ştiu deja: Andrei nu e antipatic. A fost un rol, pe care l-a jucat convingător, câtă vreme a avut chef. Dar în particular e un tip mişto. Nu e prima dată când m-am prins de asta şi n-o spun fiindcă ne-a primit omul în living şi ne-a tratat cu câte o cafea. Sigur că, după atâţia ani, i s-a luat. Dar că mai are lucruri mişto de comunicat, aici n-am niciun dubiu. Că are un condei cu, să zic aşa, texticule, şi asta cred. Aşijderea, că ar mai fi loc în spaţiul public autohton de cel care şi-a cam băgat picioarele – şi pe asta pot s-o pricep.
De ce te temi cel mai tare?
Îţi dau un răspuns bizaroid, pentru că mi-a cerut un prieten să scriu despre foame şi mi-am dat seama că nu pot să scriu despre foame. Nu mi-a fost foame niciodată. Şi atunci cum să mă tem de ceva ce nu s-a întâmplat? Hm, de ce mă tem?… Păi sunt multe: să nu-mi intre o aşchie sub unghie, de aia mă tem rău de tot!, să nu calc greşit, să nu-mi rup piciorul…
Care e prima ta amintire?
Sunt în pat, sunt singur, plâng ca disperatul şi nu mă opresc. Cu furie plâng. Maică-mea e-n altă cameră, i s-au terminat nervii. Vine mătuşă-mea, mă bâţâie – na-na-na-na-, la un moment se enervează şi mă trânteşte în pat: p
