Declarația lui Liviu Dragnea cum că, personal, nu susține impozitarea veniturilor Bisericii mi s-a părut una de bun simț; ba chiar, venind din zona PSD, o adevărată minune dumnezeiască, un astfel de miracol nemaipetrecându-se în parohie de pe vremea ciudățeniei elevate numite Cristian Diaconescu. Biserica (de orice rit) e însărcinată, în primul rând, cu misiuni poruncite din astral și abia mai la urmă cu făptuirile în planul pământean. Ea se ocupă prioritar cu nevăzutele noastre, adică exact ca și păstorul teleormănean Dragnea; singurul care, la alegeri, le poate spune dușilor pe cea lume să își ia energeticul și să umble în direcția urnelor – nu cele funerare la propriu – ci doar politic.
De aici și simțirea adâncă a afirmației, pecetluind încă o dată, dacă mai era cazul, frăția de cruce dintre oamenii autorităţilor și cei ai Bisericii. Confrerie netulburată în mod serios de pe vremea păcătosului Cuza, cartoforul afemeiat care a lovit grav și masonic în bogăția concretă a clerului. Episodul comunist nu îl pun la socoteală; cu excepțiile reacționare lichidate rapid pe la Canale și Gherle, frăția întregii turme de politruci cu Sinodul oierind norodul s-a dovedit una bine cimentată. A fost perioada când taina spovedaniei nu s-a limitat la dualitatea enoriaș-duhovnic şi s-a extins în sfânta treime enoriaș-duhovnic-securist.
Ritualurile consacrate atunci s-au reportat după ’89 în alte forme de binecuvântată colaborare; preoții, rurali îndeosebi, devenind stâlpnici ai noii stângi de caviar, ca funcționari electorali cu greutate și ascultare dinspre credincioși. Reconvertiţii alde Cozmâncă și-au făcut o binemeritată intrare în fresce bisericeşti, nu pe măgari – ci în faetoane catolice sau protestante cu mulți cilindri în V(eșnica lor pomenire).
Liviu Dragnea știe că clerul va fi mereu un aliat de nădejde al politicienilor și nu se face să pângărești
