Anul aproape de final a fost plin de informaţii privind conduita rea a unor jucători pe pieţele financiare. Scandalul indicilor (Libor, Eurobor), pe bază cărora se bizuie grosul tranzacţiilor pe pieţe, a deţinut cap de afiş.

Alte acuzaţii grave formulate de autorităţi de reglementare şi supraveghere din SUA şi Europa privesc manipularea pieţelor produselor de bază, a pieţelor valutare, etc. Un lung şir de probleme litigioase implică nume grele din lumea bancară/financiară în relaţia cu clienţii,lipsa de transparenţă, vânzarea de produse cu valoare îndoielnică, tranzacţii la marginea legii, remunerarea staff-ului managerial de vârf, etc. Aceste scandaluri, parcă fără sfârşit, întăresc punctul de vedere că sistemul financiar este serios deraiat, că este nevoie de reforma radicală a modului sau de funcţionare. Comisarul UE, Joaquim Almunia, a făcut recent o declaraţie ce merită toată atenţia; el s-a întrebat dacă ceea ce pare unora excepţie nu este în fapt obişnuinţă, chiar „regulă“. Această interogaţie exprimă consternarea multora privind funcţionarea pieţelor, a celor financiare în special. Problemă cheie este următoarea: criza adâncă de acum a revelat ceea ce este inerent în funcţionarea pieţelor sau există circumstanţe (ce au precedat criza) care au accentuat trăsături negative ale acestora? Discuţia privind funcţionarea pieţelor financiare poate fi amorsată prin mai multe grile interpretative şi planuri diferite ˗ metafizic, teoretic, operaţional/practic. O grilă de citire şi un plan filosofic ar spune că pieţele, ca instituţii de relaţionare între indivizi, organizaţii, sunt amorale; considerentele etice, de ordin moral, nu ar avea ce căuta în ecuaţie. Aceasta este o abordare, în opinia mea, neconvingătoare, chiar şi pentru faptul că vocaţia pieţelor este şi una teleologică/ normativă, dacă ne gândim la relaţia între ele şi nevoia de a evită concentrarea put