Vineri, 15 noiembrie, prin Atena şi toată România, iubitorii fotbalului făceau calcule şi se agăţau de posibilitatea ca returul să devină uşor, dacă nu o formalitate… Această stare se manifesta pregnant mai ales în rândul celor care s-au deplasat la faţa locului, în Pireu.

Treptat, soarele, îngăduitor în această zi, se duce la culcare şi ne trezim, încet, încet, în seara pe care o doream a fi una de vis pentru români. Plecăm spre stadion. Pe drum, din şi spre autocar, se dau tot felul de scoruri cu ajutorul „esperanto” al degetelor. Ai noştri, ca şi ai lor aveau viziuni din cele mai ciudate, dar pline de sentiment bazat pe dorinţă. La stadion am beneficiat de o organizare pe care nu aş dori să o văd şi în România. Am ajuns la locurile noastre, frumos pregătite, având steguleţul roş-galben-albastru la îndemână. Ne delectăm cu muzica lui Zorba şi, pe nesimţite, un val nevăzut aduce arena în freamăt. Intrase în stadion galeria română (cam 2.500 de persoane). Ei dominau peisajul. Ne apropiem de ora jocului şi atenienii se revarsă ca un fluviu, umplând arena. Fac o repetiţie cu panourile alb-albastru şi constat că le iese frumos. Continuă protocolul dinaintea fluierului nefericitului (pentru noi) arbitru portughez (nu-i mai pronunţ numele). Se iese de la cabine şi se intonează imnurile celor două naţii balcanice care vor începe lupta pentru Rio. Ai noştri duc jocul bine până în păgubosul minut 14, când Mitroglou se furişează şi, din ofsaid, trimite balonul la odihnă în plasa lui Lobi. Zvâcnim în atac şi în minutul 19 Stancu aduce egalarea! Ne frecăm mâinile spre fericire, dar rămânem cu ele încleştate peste doar un minut… Elenii au preluat conducerea în care nici ei nu sperau… A mai fost golul al treilea, când balonul a fost deviat instantaneu de Goian în poarta lui Lobonţ. Atât despre ce a fost şi mă opresc aici, spunând sincer că a fost un