Din ’90 am fost la aproape toate campionatele de fotbal europene şi mondiale. La CE din 2.000 desfăşurat în Olanda şi Belgia, Generaţia de Aur îşi fredona cântecul de lebădă şi încerca să transfere visul de mărire urmaşilor Chivu, Adi Ilie… După trei meciuri ciudate desfăşurate în grupă, cu Germania un 1-1 laconic, cu Portugalia un 0-1 blat ratat, iar cu Anglia un 3-2 superb orchestrat de Dorinel Munteanu în lipsa legendarului Gică Hagi, a urma un sfert de finală cu Italia, o continuare firească a traseului din ’94 de la World Cup. A fost partida în care Regele a fost corect eliminat şi a fost meciul diabolicului Inzaghi care ne-a băgat “mortul în casă” de două ori.

După ce s-a terminat partida de la Bruxelles pe care am pierdut-o cu 2-0, am mers în Zona Mixtă, zonă pe unde trec fotbaliştii după meci şi sunt obligaţi să răspundă la întrebările presei. Din motive care îmi scapă acum, jucătorii noştrii erau în “silentzio stampa”. În timp ce italienii răspundeau la toate întrebările jurnaliştilor fie ei şi români, ai noştrii, frumoşi ca pălămida, se strecurau spre ieşire într-o tăcere convenabilă doar lor.

Împreună cu alţi colegi de breaslă am încercat să smulgem câte o vorbă de la fotbaliştii lui Emeric Jenei. Dar tentativele noastre s-au lovit de un “nu vorbim” spus cu răceală printre dinţi de parcă noi am fi fost “stomatologii” şi nu macaronarii. Exact când mă pregăteam să plec spre Centrul Media, l-am văzut pe Adi Ilie mergând liniştit cu ghetele la subţioară. Cobra ţinea capul ridicat şi când a trecut prin faţa noastră ne-a salutat fără grai, pe muţeşte, apoi s-a precipitat spre uşă. În momentul când urma să iasă din Zona Mixtă l-am strigat punându-i o întrebare: Adi, ce ne lipseşte de tot luăm bătaie în meciuri importante?

Ilie s-a oprit din mers, s-a întors din drum, a venit lângă mine şi după ce a citit ce scria pe ecuson, s-a gândit preţ de