de Sorana MAIER

14 noiembrie 2013 22:56

865 vizualizari

A-A+

Nu l-am mai văzut pe Tudor Gheorghe de câţiva ani; cam tot atâţia cât are şi Tudor al meu. Pentru că 6 ani e destul de mult să nu îl auzi pe Tudor Gheorghe, dar destul de puţin să ai răbdare să stai cuminte şi tăcut vreo două ore pe un scaun - acelaşi - am pornit, miercuri seara, eu, şi Tudor al meu, spre Sala Sindicatelor, trăgând nădejde că măcar jumătate din concert tot vom putea rămâne. Într-o mână cu IronMan şi-ntr-alta cu un robot maşină ne-am aşezat pe o margine de rând. Sala aproape plină, iar de pe scenă ne priveşte, dintr-un poster înalt, un Tudor Gheorghe cu ochii mari şi curioşi, lângă un peisaj cu flori.

"Mami, de ce priveşte aşa?". Ceva din căutătura artistului din fotografie nu-i place copilului. Orchestra apare pe scenă, iar răspunsul meu se pierde în ropotele de aplauze.

Înalt şi drept, cu un aer nobil, Tudor Gheorghe apare pe scenă şi începe să vorbească. "Îmi place mai mult de el aşa, decât acolo în fotografie", stabileşte, categoric, Tudor al meu.

Pe scenă, în faţa unei săli mute, aproape împietrită, răsună vocea lui Tudor Gheorghe: "Să crezi că nu există moarte/ Că morţii sunt numai un fel/ De fluturi adormiţi de muzici/ Şi-nchişi în bile de oţel". Un fior mă trece brusc şi privesc spre copilul de lângă mine, încremenit în scaun, cu ochii mari şi uimiţi îndreptaţi spre scenă. Ce-o fi în mintea copilului de atâtea ori nedumerit: de ce îmbătrânim şi de ce murim? Şi căruia niciodată nu am fost în stare să îi dau un răspuns ca lumea. Poate dacă l-aş fi citit pe Mircea Micu aş fi ştiut să-i spun: "Să crezi că nu există moarte/ Că morţii sunt numai un fel/ De fluturi adormiţi de muzici/ ".

Muzica se opreşte şi Tudor Gheorghe recită, despre bătrâneţe, despre cum era tânăr şi urât.

"Mami, tu crezi că el era urât când era tânăr. Eu nu cred?".