Un nou val de critici ale presei. La care, în mare parte, subscriu. Nu e posibil ca un deputat ca Sturzu să se umple semi-legal cu bani de la TVR în timp ce CNA doarme (de altfel, CNA doarme interesat din ce în ce mai mult). Bani publici au mai curs şi în alte direcţii private. Putem să ne indignăm de cum se comportă presa pubklică. Putem, cum face Cătălin Tolontan, să taxăm imixtiunea politicului în transmisia RTV. Dar ce trebuie să ne întrebăm iar şi iar este: mai e loc între fronturi?

Un front e cel de tip Adrian Năstase, cu presă hrănită de putere direct sau mai puţin direct. Celălalt front e cu o presă hrănită de cîte un privat cu interese foarte clare în funcţie de ocazii (s-a văzut ce-a ieşit cu Roşia Montană). Celălalt front este şi el departe de inocenţă. Evident că Ponta o ia razna cînd atacă “interesul privat” din presă. Dar să văd ziarişti care se mîndresc cu vocea interesului privat (Cristian Pantazi aici), asta e prea mult. Cristian pune fără să vrea punctul pe i: e o mare problemă şi faptul că interesul cetăţeanului a fost confundat cu interesul de business.Asta mai era scuzabil în anii 90, acum nu.

Aşadar, între aceste două fronturi mai e loc? Prea puţin. Sînt soluţii aparte precum Casa Jurnalistului sau Rise Project care au dat rezultate excelente, dar care nu au şanse să devină mainstream şi care nu pot da joburi, nu pot ţine angajaţi oameni. Sînt şi soluţii de site asumat ideologic precum CriticAtac, iarăşi underground. În rest, rezistenţa pe piaţă se face cu o lipeală fie de putere, fie de cîteva interese private, fie de amîndouă. Pentru visul rezistenţei prin vînzări prin performanţă economică este chiar cel mai puţin loc. Aici e iluzia toxică liberală pe care i-o tot pun în faţă lui Cătălin Tolontan. Cititorii care să plătească direct pentru informaţie s-au dus. În consecinţă ei sînt cel mai puţin reprezentaţi. Cam atît de cinic