Barajul ăsta cu care ne-a împovărat naționala atârnă prea greu pe cârca unui orgoliu stârnit aiurea. Dacă ne împiedicam în rumegușul grupelor preliminare, insuccesul era mai pe așteptarea și mai pe înțelesul microbiștilor. Înjurătura era deja pregătită și ușor mai domoală deoarece nu eram noi cutreierați de cine știe ce speranțe. Acum, după ce ne-am lansat cu tupeu către o altă perspectivă, trăim cu impresia că un eventual insucces ar avea dimensiunea dezastrului. Trăim cu impresia că ne fură cineva fleica din fasole și cerem executarea în piața publică a ălora de-i credem noi exagerat de vinovați. Și cum pentru judecată nu mai avem nici timp și nici glagorie, apelăm la verdictele obsesive formulate de niște victime ale ideilor puține și fixe. Este pur și simplu înduioșător să observi cum niște slugi nereușite ale propriilor cariere se dau experți în meseria altora.

Nu ne propunem să identificăm voci în vuietul turmei. După meciul de la Atena, un meci trist în toată istoria sa, observăm însă că au apărut și nume proprii în spectacolul clăcașilor din fotbal. În ultimul timp Adrian Mutu s-a propus cu insistență la echipa națională. Dar Pițurcă n-avea de unde să-l ia. Adrian Mutu devenise un civil nebăgat în seamă nici la echipa sa de club. Mai întâi el a fost trecut în rezervă de interimarul Christian Bracconi. Apoi, titularul Fabrizio Ravanelli l-a cam titularizat în postura de rezervă. Doar în propriile visări, visări colorate, Adrian Mutu rămânea titular de drept. Din această postură și-a permis Mutu să-l ia peste picior pe Victor Pițurcă. Printr-un împrumut de imagine de la Mr Bean. Miștourile briliantului tocit la adresa altora nu sunt însă prea reușite. Parcă mult mai reușit a fost Mutu atunci când și-a luat propria viață la mișto. Și, dacă avem în vedere că în acest sens a avut antrenori de teapa lui Adrian Marțian, nu trebuie să ne mire debordantu