Citesc în Dilema veche că Steven Erlanger (cine-i ăsta?!) a declarat că Parisul e plictisitor. N-am pierdut nici o secundă, am dat un șut în calorifer și l-am luat pe țigănește: ”Bă, Stivăne, american terminat, zdreanță, frântule, bechtălăule care ești tu bechtălău, să nu te pună dracu’ să treci prin Berceni, că te-ngrop în dealurile Moldovei!”. Pe urmă mi-am băgat laba piciorului drept într-o găleată de apă rece și am verificat sursa (ceea ce trebuia să fac de la-nceput, dar mă luase valul: auzi ce să zică el despre orașul meu de suflet!).
Găsiți textul pe site-ul nytimes.com, la rubrica ”Travel”. Tipul a muncit cinci ani în Paris, ca șef la divizia franceză a lui New York Times; scrie bine, ticălosul (”We all try to make our own Paris, of the flesh and of the mind”), și nici măcar nu-i american, că e britanic. Face mișto de parizienii cuminciori și de ale lor ”bobo virtues” (plimbatul duminical cu bicla, băutul la caliceală, adulterul cu prezervativ), de ignoranța lor colosală în privința lumii din afara ”metropolei interioare” (adică din afara bulevardului Périférique) și de grăsimea care li s-a pus pe imaginație, straturi-straturi, ca la morse.
Cam are dreptate, din păcate. Dar toate orașele mari au un nucleu de tâmpiți bine hrăniți care nu știu și nu vor să știe nimic: doar eu am vreo zece prieteni bucureșteni care n-au ajuns în viața lor la sud de Parcul Tineretului sau la vest de Piața Chibrit. În ceea ce privește plicticoșenia și caliceala la băutură, asta pare să fie o boală franceză prin definiție, nu doar una pariziană: păi nu era să pățesc eu rușine în Aix-en-Provence?!
Metoda-i simplă și infailibilă, dar necesită rodaj și obișnuita doză de noroc din orice întreprindere omenească, fie ea și infailibilă; cobori din tren, te duci la oficiul de informare turistică (e unul chiar în gară) și te milogești după o hartă moca a orașului. Cu
