Analizele economice din ultimii ani, la nivel global, şi-au plasat centrul de greutate asupra câtorva subiecte destul de intens mediatizate: criza datoriilor suverane, rata ridicată a şomajului, posibilitatea dispariţiei monedei euro sau falimentul iminent al unei ţări sau al alteia (desigur, numele Greciei fiind cel mai frecvent adus în discuţie).

Raportat strict la analiza pur matematică a indicatorilor macroeconomici, România chiar nu ar avea motive reale de îngrijorare. Mai ales în ceea ce priveşte nivelul datoriei publice, abordată din perspectiva unei analize relative ca pondere în PIB. Cu toate că ritmul de creştere al datoriei publice (atât interne, cât, mai ales, externe) a fost unul destul de „alert” în ultimii doi, trei ani, ponderea acesteia este în continuare la un nivel rezonabil în PIB, în condiţiile în care ţări considerate industrializate şi cu „tradiţie” din Europa vestică au o valoare supraunitară a respectivului raport.

Deşi, teoretic, se pare că stăm destul de bine, nu ştiu dacă lucrurile sunt, într-adevăr, chiar „pe roze”. De ce spun asta? Deoarece, personal, cred că mai important chiar decât nivelul în sine al datoriei publice este capacitatea de a rambursa respectiva datorie publică. Capacitate care, cel puţin pe termen mediu, rezidă într-o creştere economică sustenabilă şi durabilă, în măsură să conducă la redimensionarea (evident, în sensul creşterii) a PIB-ului. Degeaba ai un nivel al datoriei publice apreciat, la un moment dat, ca fiind unul rezonabil dacă ulterior înregistrezi o scădere a PIB-ului, care va conduce la un „gol de resurse” la bugetul general consolidat şi, implicit, care va face datoria ta publică mult mai greu de suportat şi (în funcţie de amplitudinea fenomenului de contracţie a economiei) poate chiar de onorat. Desigur, raţionamentul anterior este valabil în condiţiile în care se menţine gradul de colectare