“Pai tu atat ai inteles? Te-ai gasit stapan pe cei 3% (…)”, comenta acum un an şi jumătate, sub un anonimat subţire, un cunoscut lobbyst al pensiilor private obligatorii, la sugestia că poate ar fi cazul ca obligativitatea contribuţiei la pensiile private să înceteze şi să plătească doar cine vrea. Că ar fi astfel trădată încrederea fondurilor de pensii (cărora li s-a promis că vor avea parte de încasări cu de-a sila, vezi bine). Şi că în timp ce sistemul public se va prăbuşi, cel privat va triumfa.
Iată că propunerea a apărut, discret, în tatonările dintre Guvern şi FMI. Şi, deşi sunt de acord că ar fi un abuz ca banii strânşi până acum să fie mutaţi la stat fără acordul liber al proprietarilor, nu înţeleg de ce ar fi o problemă ca de aici încolo contribuţia să devină complet opţională. În ciuda impresiei pe care au căpătat-o cei din industria pensiilor private, sunt până la urmă “banii mei”, nu ai lor. Şi din păcate, deşi intenţia a fost onorabilă, pensiile “private” obligatorii au ajuns mai mult să încurce. Cam cum se întâmplă chiar acum în SUA cu programul “Obamacare”, catastrofă din cauza căreia zeci de milioane de americani rămân FĂRĂ asigurare iar restul vor plăti mai mult.
Un fenomen asemănător se întâmplă şi în România. Contribuţia la pensia privată adaugă la o taxare a muncii deja mare, astfel că România este pe locul 8 în lume: 43% din banii plătiţi de angajator sunt opriţi de stat. Consecinţa este că numărul celor care muncesc cu forme complete rămâne teribil de mic – doar 4 milioane. Alte câteva milioane muncesc “la negru” sau “la gri”, ceea ce înseamnă că nu au parte nici de pensia privată, nici de cea publică.
De vreme ce scopul a fost ratat iar efectele sunt mai degrabă perverse, nu este clar de ce lucrurile ar trebui să meargă înainte în aceleaşi condiţii. Prioritatea acum trebuie să fie cât mai mult balast aruncat peste bord, pen
