Memoriile puse în formă și structură de jurnal de către Nadia Anghelescu dau un răspuns, indirect, unor întrebări care s-au tot pus după 1990.

Mai întîi, pe un ton apăsat, rezolut, inchizitorial, tipic primilor ani postrevoluționari. Cum de ați scris, cum de ați publicat, cum de ați predat, cum de ați trăit în timpul regimului comunist? – întrebau, circular, inchizitorii de tip nou, care și ei făcuseră parte din tablou, dar uitaseră peste noapte.

Apoi, întrebările au fost puse din direcția cealaltă, fie din inocență, fie din mimarea ei: a fost comunismul chiar atît de opresiv, de agresiv, de mutilator? Dacă da, unde s-a văzut protestul vostru individual, de breaslă și comunitar? – îi iau la rost, pe cei din generațiile mai vîrstnice, junii comuniști, cu relaxarea pe care le-o dă libertatea de opinie și expresie.

Adevăru-i că profesorii noștri au scris, au publicat, au predat și au trăit în timpul unui regim socio-politic odios; iar asta a fost șansa generațiilor următoare – după cum șansa „șaizeciștilor” fuseserăVianu și Călinescu. Fără ei, fără munca lor, fără rezultatele acesteia, socialismul real ar fi cîștigat totul (obediență, impostură, agendă de cadre, turnătorie, minciună cotidiană). Iar dacă totuși am mai cîștigat și noi ceva, aceasta a fost datorită unor intelectuali ca Nadia Anghelescu; efortului lor tenace de a-și face meseria și a-și urmări vocația în ani tot mai mizerabili.

Mic jurnal cu amintirireproiectează și oferă cititorului de azi această traiectorie. Fără vorbe mari, fără retorisme, fără autoeroizări, dar și fără autovictimizări. Autoarea e un om tare, care nu se sfiește să pună pe hîrtie lucruri ce îi deranjează pe unii ori pe alții. E un om lucid, căruia nu-i plac mistificările, și un intelectual atent, deopotrivă, la ce s-a întîmplat și la ce i s-a întîmplat. Cursorul e deplasat cu metodă reconstitutivă și talent