În care domnul EU se desprinde de Autor
Autorul (revenindu-şi, după ce a fost aruncat în adâncul gropii şi astupat cu pământ, iar deasupra adunat un vraf de frunze): Aaa. Dar ce-i cu mine? Cine sânt eu de... am ajuns?... Parcă mă... sufoc... Aaa! Nu-mi ajunge aer... Hm! Îmi dă ţărână în nas şi-n gură... Întuneric... Aaa! Ajutor! Ajutor! Dar cum să strig: ajutor! dacă nu pot deschide gura? Bine că mi-am pus această haină-n cap şi nu m-a acoperit cu totul ţărâna... Acu mi-aduc aminte... sânt îngropat! Îngropat de viu...Doamne, ce mi-a fost dat a păţi! Doamne...
Eu: Ascultă, domnule Autor: gata, s-a zis cu tine. Nu mai exişti. Ţi-ai făcut misiunea. Ai fost pedepsit. N-ai decât să stai aicea, îngropat aşa cum ai fost şi... să nu mai boceşti... să nu te mai frăsuieşti – ce ai căutat, aceea ai găsit! Ce-ai meritat, aceea ai păţit.
Autorul: Stai, omule! Stai! Dar Tu cine eşti?
Eu: Eu sânt Eu! Eu într-o vreme mă credeam Autor, acuma – gata! am terminat-o cu autoria şi cu toate cele şi Tu... te poţi considera mort! Totalmente mort! Eu mă separ de tine, nu vreau să te ştiu, nu vreau să te cunosc. Tu eşti Autor – Tu ai fost Autor. Şi dacă nu ai reuşit în competiţia aceasta a pieţei libere, ai dat faliment, ai dat chix, n-ai decât să stai aici, în groapă! Eu însă am să-mi văd de trebi şi... am să mă rup de tine şi... am să mă duc!
Autorul: Stai, stai, stai! Dar nu erai şi Tu tot cu mine? Nu erai Tu tot Eu?
Eu: Daaa, eraaaam, pentru o vreme... Am încercat... Credeam că lumea asta este cât de cât miloasă cu oamenii de creaţie, dar ea este crudă. Atât de crudă, atât de perfidă, încât nici nu vreau s-o ştiu! Şi – gata! Te lepăd, domnule Autor, de pe mine, precum îşi leapădă şarpele pielea şi... am plecat de la tine!
Autorul: Aaa! De aiştia-mi eşti? Vrei să zici că te separi de mine?
