A murit arhitecta Anca Petrescu, şef de proiect, coordonator al proiectului Casa Poporului. Ziarul „The Guardian” s-a pripit să o eticheteze ca „cel mai slab arhitect din lume”
Nu e clar, la ce fel de slăbiciune s-a referit neinspiratul ziarist: la kilograme? La caracter? La profesionism? Arhitectura nu e sport, nici Guiness-Book. Deşi apreciez umorul rece şi negru, aş prefera ca jurnaliştii britanici să ne lase pe noi, românii, să ne judecăm concetăţenii şi pe noi, arhitecţii, să ne judecăm confraţii.
Casa Poporului e o calamitate
Moştenirea Casei Poporului nu e lăsată de Anca Petrescu, nici de Nicolae Ceauşescu, ci e urmarea unor conjuncturi nefaste. Ea a venit la pachet cu Bulevardul Victoriei Socialismului, artera ce a despicat capitala fără să ducă nicăieri şi care, în prezent, e o mortăciune mărginită de lungi fronturi într-o arhitectură ambiguă şi vetustă. N-ar trebui să dăm vina pe Anca Petrescu.
Arhitecţii sunt în slujba clienţilor. Clienţi au existat şi înainte de 1990. Şi ce clienţi! Ministere, instituţii, consilii, comitete, un mecanism difuz de birocraţi ce îţi vorbeau din spatele uşilor închise şi capitonate prin intermediul directivelor, HCM-urilor, normativelor, indicaţiilor preţioase. Nicolae Ceauşescu a fost şi el un client. De temut. Autoritar, dar neştiutor, neştiutor şi obtuz, obtuz, dar cârmaci, cârmaci, dar „schimbăcios”. După ce a cerut necontenit mărirea clădirii către un rezultat grandios, când a văzut macheta, chiar şi el a avut un moment de surpriză: „Nu e cam mare?"
Poate că Anca Petrescu nu trebuia să se angajeze în aşa ceva. Dar s-ar fi găsit altul. Nu puteau să refuze toţi, pe rând sau în bloc. Ar fi fost prea frumos, prea curajos. Dimpotrivă, când a fost vorba de formarea colectivului, era bătaie să faci parte din echipa de proiectare care era mare şi bine remunerată.
Cu câţiva ani în
