Dacă ai măcar un gram de suflet, o vizită la adăpostul canin craiovean te face să plângi din primele minute. Nu ai cum să faci faţă sutelor de ochi care te privesc de după gardurile de sârmă, implorându-te să le scapi de viaţa de câine pe care o duc acolo. Acum, adopţia este singura lor şansă.

Lătratul sutelor de câini se aude de departe. E un lătrat care cere ajutor, că, poate-poate, o trece cineva pe acolo şi i-o lua din cuştile în care stau prizonieri, câte cinci-şase laolaltă, pe un frig greu de suportat şi privaţi de dragostea pe care un om cu suflet le-o poate oferi.

„E lagăr, e lagăr...“

Portarul e cumsecade, faţă de ceilalţi pe care colegii mei i-au întâlnit atunci când au făcut vizite în adăpost, pentru a vedea cu ochii lor şi a povesti mai departe. Are ochi blânzi, la fel ca ai câinilor, şi pare om de treabă. Mă conduce înăuntru, îmi cere buletinul şi mă roagă să aştept.

Lătratul continuă şi e asurzitor. O femeie în geacă roşie, cu o glugă pe cap şi părul lung, se uită către padocuri. „Ce faceţi, doamnă, şi dumneavoastră tot la adopţie?“, o întreb. Femeia nici nu mă priveşte, îşi muşcă buzele şi începe să plângă în hohote. „E lagăr, lagăr...“, repetă în timp ce lacrimile i se rostogolesc pe obraji. Ochii îi sunt blocaţi către animale.

Portarul se întoarce. Nu a găsit pe cine să trimită cu mine prin padocuri. Băieţii ceilalţi sunt ocupaţi; le pun câinilor nişte paleţi de lemn în cuşti, ca să nu stea direct pe ciment la iarnă. Omul de la poartă merge cu mine, în timp ce-mi povesteşte diverse. „Am şi eu trei câini, unul e bichon şi doarme cu nevasta în pat. Da, tati, da!“, spune, în timp ce mângăie un dulău măricel prin gard.

Toţi câinii, mai puţin vreo trei care au rânjit nervoşi atunci când m-am apropiat, sunt blânzi şi afectuoşi. Asta se citeşte în ochii lor atunci când se apropie timid de garduri şi miros m