Aşa definea Alain Besançon Jurnalul de la Păltiniş” în 1999, când cartea fusese tradusă în franceză la Editura La Découverte. Memorabilă formulă. Şi demnă de glosări copioase. Subtila aluzie cioranianeliadescă (articolul apăruse în Commentaire, vol. 22, nr. 87) am decupat-o din eseul lui Sorin Antohi Navetişti în Castalia cu care am împodobit patru din cele 16 pagini ale suplimentului Litere, arte, idei, nr. 34 (290) din 28 sept. 2003, număr integral dedicat uluitoarei cărţi a lui Gabriel Liiceanu, la două decenii de la apariţie. Dacă la prima lectură mă captivase anecdoticul (Cioran, Eliade, Paleologu ş.cl. mai mult decât „stahanovismul” filosofic al marelui strateg) şi mă fascinase iradierea magică, de Prospero în furtună, a lui Noica, după douăzeci de ani personajele treceau în plan secund, împingând la rampă „modelul paideic”.

În 1983 eram încă tulburat de netrecerea examenului noician (zece ani de recluziune bibliofagă, renunţarea la gazetărie în favoarea marilor sinteze şi a Ideii personale), umilit de cum îmi spulberase într-o clipită mândreţe de debut editorial („cum poţi să scrii o carte despre Eminescu fără să ştii germana !?”) şi răzvrătit haiduceşte faţă de tot ce presupunea „antrenoriatul” său cultural. Pe de altă parte, ce m-a hărţuit până la sufocare atunci a fost neputinţa de a recenza cum se cuvine cartea: cum să spui pe şleau că este viziunea utopică a unei Românii paralele, o şcoală alternativă, subversivă, un club elitar, în duhul symphilosophiei romantismului de Jena, înduioşător de antinomic oborului valah? Cum să remeditezi pe faţă marile teme ale generaţiei’27, socratismul naeionescian, perfecta sincronizare europeană a culturii române interbelice? Cum să pui deschis, corect şi percutant în balanţă opţiunea lui Eliade, Cioran ş.cl. pentru exil faţă de rămânerea (întru) a lui Noica? Etc.

„În mod miraculos – scria Gabriel Liiceanu