Am scris cu vreo două-trei zile în urmă, sub presiunea impactului emoţional provocat de valoarea ieşită din comun a spectacolului, o entuziastă, o puţin altfel de cronică la minunatul Zic Zac. Un spectacol pe care l-aş revedea oricând cu mare, cu imensă plăcere. Un spectacol-fenomen.
Precizam în respectivele însemnări că am văzut montarea cu ocazia Festivalului Eurothalia, organizat de Teatrul German de Stat din Timişoara şi de remarcabilul lui director, Lucian Vărşăndan.
Cu câteva zile bune înainte de reprezentaţie, am observat pe Facebook, reţeaua socială adesea acuzată de încurajarea frivolităţii şi a unor false, artificiale relaţii inter-umane, o mobilizare aparte. Mulţi, foarte mulţi dintre prietenii mei virtuali, unii, vreau să sper chiar prieteni reali, din lumea artistică timişoreană, aşteptau, şi o făceau iarăşi cu emoţie, întâlnirea cu acest spectacol despre care toată lumea vorbeşte.
În seara reprezentaţiei, i-am zărit în sala Multimedia a Consiliului judeţean Timiş, locul unde a avut loc reprezentaţia, pe foarte mulţi dintre ei. Cu toţii au aplaudat, au ovaţionat la final frenetic, entuziasmaţi, fericiţi, încântaţi şi, desigur, emoţionaţi, de marea reuşită a colegilor lor, actorii Andrea Gavriliu, Ştefan Lupu şi Gabriel Costin.
Câteva zile după spectacolul de la Timişoara, Zic Zac urma să se joace la Cluj. Acelaşi Facebook pe care îl acuzăm de toate relele din lume, dar pe care îl frecventăm cu toţii cu asiduitate (mă rog, ce vice impuni, le Facebook!), dădea expresie aceluiaşi sentiment de încordată aşteptare.
Prima postare zărită de mine referitoare la turneul clujean al spectacolului produs sub egida UNATC-ului bucureştean îi aparţinea lui Miklos Bács. Nu cred să existe om interesat de arta Thaliei din ţara aceasta care să nu ştie că Miki Bács nu e doar un mare, un excelent actor al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, ci
