Modernizarea, ca proces istoric, nu era posibilă în afara unei noi atitudini mentale faţă de timp.

Faptul că Politehnica ieşeană a evoluat şi a devenit în timp unul dintre cele mai importante centre de învăţământ şi cercetare din România se datorează, incontestabil, calităţii slujitorilor săi, care au reuşit să îmbine învăţământul aplicativ cu misiunea lui socială.

În spaţiul românesc, din motive istorice complexe, proiectul universitar nu a putut fi concretizat în primele două perioade de expansiune universitară - secolele al XII-lea, respectiv al XIV-lea -, cele care au permis Occidentului să ia un avans considerabil faţă de restul continentului. Chiar dacă iniţiativele nu au lipsit, acestea nu au reuşit să definească o serie istorică majoră, până în secolul al XIX-lea, secol în care în Occident era marcată cea de a treia expansiune universitară, cu efecte decisive asupra modernizării societăţii.

Proiectul cărturarului Gheorghe Asachi, de la Iaşi, avea să fie primul finalizat, chiar dacă pentru o scurtă perioadă de timp, din seria istorică a ctitoririi învăţământului superior tehnic de la noi. Era, acesta, primul proiect universitar realizat de români, cu români şi pentru emanciparea lor culturală.

Epoca modernă debuta, aşa cum era firesc, cu proiecte de emancipare culturală. Începutul îl făcuseră cărturarii din Şcoala Ardeleană, cu puţin timp înainte ca atât Moldova, cât şi Ţara Românească să se înscrie în noua serie istorică. Duhul naţional, ce avea să devină semnul distinctiv al noii epoci a debutat prin a-i inspira pe cărturari. De la ei, lumina trebuia să coboare în popor. Iar din perfectarea acestei alianţe matriciale pentru epoca modernă se putea spera în reîntoarcerea românilor în Europa. Europa era atunci la vârsta Iluminismului, care avea să joace un rol esenţial, atât în istoria culturii, cât şi în cea a organizării sociale. @N_P