Dosarul greco-catolicismului a fost redeschis la noi în ultimele zile ale lui Decembrie. În primul act al noii puteri a fost anulată desfiinţarea abuzivă a Bisericii Române Unite cu Roma şi legalizat avortul. Prin amestecul acesta halucinant de teme şi valori, Legea 1/1989 anunţa deja lungul drum fundamental marcat de confuzie al tranziţiei.
Înainte de orice, din perspectivă eclesială, odată cu schimbările din Europa de Est, uniatismul – cum mai este cunoscut procesul de atragere a ortodocşilor sub autoritatea catolică – a revenit pe agenda dialogului dintre cele două emisfere creştine. Un rezultat remarcabil a fost redactarea în 1993, la Balamand (Liban), a unui document comun prin care se denunţa metoda de unire aplicată până atunci şi se pleda pentru o înţelegere mai profundă în raporturile dintre ortodocşi şi greco-catolici. Îndemnul era cât se poate de justificat. Pe teren, în România şi Ucraina mai ales, tensiunea inter-confesională ajunsese la cote alarmante.
Din punct de vedere teologic, uniatismul reprezintă o provocare majoră. Canonic şi liturgic, identitatea orientală este de regulă umbrită de obedienţa faţă de latura latină predominantă. Funcţia iniţială de a reprezenta în interiorul Catolicismului principiile Ortodoxiei a fost, în ultimele trei secole, doar în mică măsură onorată. Mai grav: pentru unii greco-catolici, tocmai detaşarea manifestă faţă de originea ortodoxă este luată drept unitate de măsură a fidelităţii faţă de Hristos. Cultural şi mental, ceea ce ar fi trebuit să fie misiune de apropiere s-a transformat în opusul său. Din punte între tradiţii, uniatismul a devenit prilej de dispută şi neîncredere, motiv suplimentar de dezbinare.
Juridic, în contextul esteuropean, revenirea legitimă la viaţa publică a unei comunităţi de credinţă care a suferit mult în perioada comunistă a degenerat, din păcate, într-o verita