Aţi avut intenţia de a întocmi această Carte a Morților încă de la începuturile Memorialului, în urmă cu două decenii. Cum a evoluat proiectul? Consideraţi că este unul încheiat?

Răspunsul este greu de dat, pentru că atunci, în 1993-1997, singurul scop, copleşitor, era să transformăm ruina imundă a fostei închisori într-un loc frecventabil, adică într-un muzeu, şi să strângem material documentar pentru structurarea interioară a acelui muzeu. În acea perioadă s-a adunat material pentru tot ce avea să devină Memorialul la Sighet: pentru cele aproape 60 de săli, pentru simbolistica monumentelor din curţile muzeului şi din Cimitirul Săracilor, pentru şcolile de vară, pentru zecile de mii de pagini de cărţi editate şi, bineînţeles, pentru aceasta din urmă, Cartea Morţilor. Chiar dacă nu ne-am propus de la bun început să o facem, Cartea Morţilor s-a sedimentat de la sine, încet şi greu, din pasiunea şi curiozitatea noastră, din devoţiunea faţă de adevărurile ce păreau (şi par, încă) intangibile, dar nu imposibile. Nu exista o discuţie cu un om care trecuse pe la Jilava, pe la Aiud, Gherla, Cavnic sau Canal, pe la Sighet, prin alte închisori, prin anchete, prin deportări, prin Insula Mare sau Periprava, în care să nu fie pomeniți morţii fără cruce sau fără de mormânt, cum se spunea atunci. Nu totdeauna numele era cunoscut, dar crima asupra colegului de celulă sau de baracă era invocată, ca într-un ritual. Nu speram să aflăm vreodată toate numele (cum nici azi nu putem), dar materialul se strângea de la sine, mărturiile se confirmau între ele, începeau să se contureze categorii de împrejurări, de moduri de a ucide, tipologii de torţionari, de călăi. Primele liste de morţi (începând cu cei 54 de la Sighet) le-am „editat“ provizoriu pe suluri lungi de hârtie, ca nişte linţolii. Aveau încă greşeli: litere inversate, prenume încurcate cu numele. Le-am corectat pe măsură ce