Neuitarea înseamnă mai ales evocarea victimelor și eroilor dictaturii, fixarea lor în memoria tinerilor și copiilor, în așa fel încât istoria să nu mai poată fi repetată niciodată.

Istoria rezistenței din perioada comunistă a fost mereu în umbră, iar pentru cei mai mulți români uitarea a fost și rămâne o formă de confort, atunci când nu este pur și simplu vorba de ignoranță mai mult sau mai puțin spontană. Elitele intelectuale de la București au uitat că astăzi se împlinesc 90 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu, iar cei care au fost ani de zile în proximitatea ei intelectuală și afectivă și-au scos din agendă această zi în care aveau ocazia să-i evoce dârzenia luptei cu regimul comunist. “Neuitarea este o datorie etică” spunea Monica Lovinescu din studiorile Europei Libere de la Paris, acolo unde împreună cu Virgil Ierunca lucrau la emisiunile Teze și Antiteze și Actualitatea Culturală, cele mai de impact emisiuni culturale transmise vreodată în România. Pe unde scurte de la microfonul Europei Libere și-a expus an după an, din 1962 și până la căderea comunismului filosofia ei de viață, care pornește de la premiza că eticul și esteticul nu pot fi despărțite. “Când am încercat să analizeze exasperarea cu care înregistrăm duplicitățile de destin mi-am dat seama că ele țineau toate de Cuvânt”, povestește Monica Lovinescu geneza acestei filosofii care a făcut-o să fie dură și de neînduplecat cu toți intelectualii care au acceptat în diverse forme colaboraționismul. Monica Lovinescu era de părere că “nu poți crede un lucru și scrie contrariul său. Sau poți, dar atunci se răzbună cerneala (…)La început pare strălucitoare, dar după un timp se șterge progresiv. Nu se mai suportă pe ea însăși. Îi este silă” (Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, București, Humanitas, 2010, p.293). Drept dovadă Monica Lovinescu aduce în discuție complicitățile cu regimul comunist al