S-ar părea că omul de stat care dorește să se ridice prin curaj și acțiuni deasupra mediei, care vrea să realizeze un proiect politic ambițios, care efectiv evită să amestece interesul personal cu cel public, care luptă împotriva corupției endemice în țara lui e dator să trăiască o viață ascetică și aseptică.

Un om politic influent, un președinte, un om de stat într-o democrație aflată în criză economică, cu mulți oameni săraci, om de stat care se bate să apere niște valori esen­țiale cum ar fi justiția, dar e confruntat cu duș­mani mulți și puternici, deținători ai ma­jorității instituțiilor media, nu are dreptul la viață privată. Nici el, nici familia lui apro­piată. Desigur, legal are toate drepturile, dar asta nu mulțumește publicul. Un om obiș­nuit e apărat de prezumția de nevi­no­văție; un om puternic trebuie să trăiască mai tot timpul sub prezumția de vinovăție: e dator publicului – nu legii – să de­mons­treze continuu că nu-i corupt, nu abuzează de funcție, că e cu adevărat dezinteresat. Pen­tru omul obișnuit, intimitatea că­mi­nu­lui, pri­etenii, hobby-urile rămân sacre și inac­ce­sibile străinilor; omul de stat, dim­po­trivă, este scanat din toate părțile de te­le­viziuni și paparazzi, astfel încât nimic din toate acestea nu poate rămâne ascuns na­țiunii.

Noi, ceilalți, suntem liberi să vindem și să cum­părăm proprietăți – în măsura po­si­bi­li­tăților financiare de care dispunem. Nu tre­buie să dăm socoteală nimănui, în niciun mod, atâta vreme cât nu există motive se­rioase să se creadă că am încălcat legea. Omul de stat trebuie să se abțină de la a cumpăra proprietăți și, mai ales, de a o face prin intermediul unor membri de familie. „De unde are atâția bani?“, se va întreba ime­diat. Și chiar dacă poate justifica, el și fa­milia sa, până la ultimul bănuț cheltuit, lumea își va zice: „Dar dacă mai are și alți bani ascunși? Și chiar dacă